Un soi de epifanie

Voi dormi cand o sa mor.

Toate-s bune pana simti ca oboseala s-a insinuat atat de profund in fibra corpului tau incat tine loc de puls. Pleoapele ard si parca doare mai mult sa stai cu ochii inchisi decat sa continui sa privesti minunea ce te-nconjoara. Cafeaua e doar un alt soi de apa plata si nu-ti gasesti locul nicaieri.

Fuga de odihna e boala grea, dar cateodata merita din plin. Cateodata se-ntampla sa stai, lipsit de putere, pe canapea. Privesti, tamp, un bec ce palpaie in vreme ce sunete imperfecte de vioara si chitara spinteca, orgolios, aerul. Duelul e inegal, inutil si interesant totodata. Batalia argumentelor aprinde spiritele hranite cu mancare libaneza si Glenlivet. Se aprind si degetele pe gatul viorii si-atunci realizezi, peste toata oboseala sufocanta, ca se intampla ceva: oamenii canta. Oamenii chiar canta. Oamenii astia faini care s-au adunat in jurul tau iti stau, pe scena si-n muzica, alaturi pana la capat. Oamenii astia talentati pana peste poate chiar cred in tine.

Am invatat aseara ca suntem un Grup in feluri in care intunericul propriilor demoni nu-mi permisese sa vad pana acum. Cateodata e bine atunci cand pleoapele ard si parca doare mai mult sa stai cu ochii inchisi decat sa continui sa privesti – iti pot aparea in fata ochilor detalii pe care treaz nu le-ai fi perceput. Somnul ratiunii nu naste intotdeauna monstri – cateodata, el poate reaprinde prietenii.

PT

 

Albumul intai. File de poveste.

Va veni curand si ziua aceea in care voi simti intre degete coperta de carton lacuit. O sa miroasa a proaspat iesit din tipar si-o sa-mi placa la nebunie. Am sa deschid coperta in intregime, lasand cd-ul sa respire larg aerul nesanatos al Bucurestiului. Am sa zambesc, gandindu-ma ca intr-un oras plin de beton si sperante pierdute ca cel in care traim, cd-ul asta poate fi o lumina. Speram din tot sufletul sa va placa.

2xAlex, 2x chitara electrica.

Lumina s-a aratat intai intr-un inceput de ianuarie 2013. Statusem noi de vorba intens in ultima vreme si-am hotarat: a trecut destul timp. Poate ca un album e o chestie complicata si poate ca nu suntem gata inca, dar… cand o sa fim gata cu adevarat? Era seara si Ioana a fugit nitel mai repede de la munca. Ne-am asezat comod in fotoliile din camera de control a studioului Maxima Records, alaturi de Adrian Cristescu, si-am inceput sa punem pe hartie planurile pentru primul album Proiectul Tivodar.

Subsemnatul, inregistrand.

A fost o evolutie, din orice unghi ai privi.

Intai de toate, din prisma echipei insasi. La prima discutie legata de album (cea in care am pus pe hartie bugete si-am tentat sa stabilim un ritm de lucru), eram doar 3: eu, Alex si Ioana. Acum, cand pregatim cantecele pentru primul drum din viata lor – cel catre studiourile de masterizare din Statele Unite, suntem 7: ni s-au alaturat Alex Cismaru, Alex Neagu, Daniela Curcan si (din postura de invitat permanent) Mihai Movileanu.

Ioana in fata microfonului.    

Mai apoi, din prisma muzicii insasi. Am inceput prin a alege ceea ce ni se parea a fi mai bun din ce-a fost. Cinci dintre piese sunt, deci, vechi compozitii ale grupului din perioada in care doar eu si Alex insemnam Proiectul Tivodar – cea mai veche dintre ele, cantata live foarte rar, a fost scrisa in 2006. Veti asculta, insa, mai mult decat o recapitulare a ce-a fost: restul pieselor de pe album (jumatate plus 2, ca sa fiu…precis) s-au nascut, incet-incet, in ultimii doi ani. Exceptand doua dintre ele, le-am cantat si le vom canta pe toate live. Pe album, insa, le veti auzi nitel… altfel.

Mihai Movileanu si chitara bas

In cele din urma dar nu in ultimul rand, albumul intai e drumul pe care-am incercat a grabi pasul spre tinta de a fi mai buni. Exceptand diverse sunete electronice si efecte, totul a fost inregistrat live: voci, chitare, viori, violoncel, bass, pian, tobe. Prin urmare, s-au tras duble cat pentru 5 albume si anumite parti instrumentale ori vocale s-au refacut de mai multe ori pana la cea mai potrivita versiune. Ii multumim lui Adi pentru nesfarsita rabdare cu care ne-a ghidat prin hatisul variantelor provizorii. Dupa prima ascultare, o sa vedeti: munca depusa vreme de-un an si patru luni a dat rezultate faine.

Nasu’ Purcarin, la treaba :)

Daca tot a venit vorba despre subiect, trebuie sa va spun ca partitura de tobe e chiar una foarte speciala. Ne bucuram sa va dezvaluim ca il veti asculta alaturi de noi, in cazul majoritatii pieselor aflate pe disc, pe unul dintre cei mai versatili tobosari ce vietuiesc pe plaiurile mioritice: Claudiu Nasu’ Purcarin.

Alex si Daniela.

Alex si Daniela.

 

Socoteala de-acasa nu s-a potrivit cu cea din studio: planificasem sa lansam albumul in martie si uite ca suntem la jumatatea lui aprilie si inca n-am terminat. Vestea buna e ca in sfarsit suntem aproape si ca, daca totul merge (macar de-acum incolo) asa cum speram, va vom invita la lansare cu putin inainte de Ziua Copilului. Atunci va fi ziua in care voi simti intre degete coperta de carton lacuit. O sa miroasa a proaspat iesit din tipar si-o sa-mi placa la nebunie. Am sa zambesc, gandindu-ma ca intr-un oras plin de beton si sperante pierdute ca cel in care traim, cd-ul asta poate fi o lumina. Speram din tot sufletul sa va placa.

Toti suntem putin luati

Oamenii incearca de cand lumea sa faca din putin ceva mai mult. Pe plaiurile astea, activitatea a devenit religie, sport national: mai toata lumea isi doreste bogatie din nimic si viata fara griji in schimbul unui singur efort – respirarea. Desigur, avem si exceptii. Exceptiile astea capoteaza, insa, mai devreme sau mai tarziu, fiindca realizeaza tragica inutilitate a normalului in lumea asta schizoida. Nu mi-e frica sa generalizez, fiindca vad asta la toti, inclusiv la mine: poporul roman e ca personajul principal din bancul ala cu tipul care se roaga lui Dumnezeu pentru noroc la Loto, dar nu-si cumpara bilet de joc.

Intr-o lume normala, toate sunt puse la punct: un show de zile mari, sold out legal, cu sunet bun, sala plina si publicul fericit. Intr-o lume normala, presa conteaza pentru organizatori si public aproape la fel de mult ca si artistul de pe scena. Am vazut concerte pe-afara si stau marturie: se poate.

Nu si la noi. La noi e altfel. La noi afaceristii s-au prins ca parca ar fi ceva foame de muzica buna live (ca doar nu poti trai la infinit cu mizeriile de studio promovate de radio si tv), dar s-au prins si ca inca n-am iesit din mentalitatea comunista a lui “ne multumim cu cat primim, e bine si-asa”. Din pacate, adevarul e la mijloc: au dreptate si Lix si Bogdan-Liviu Constantinescu. In Romania, entertainment-ul e, scuzati-mi expresia, o curva batrana pe care cica n-o mai vrea nimeni, desi toti o abuzeaza – nici organizatorii, nici presa, nici publicul. Daca stau sa ma gandesc bine, nici artistii insisi nu-s prea departe.

Nu cred ca avem un public educat sa vina la concertele mari pentru eveniment in sine. Rare exceptii se-nregistreaza in cazuri ca Roger Waters, Lady Gaga ori Peter Gabriel, unde oamenii vin fiindca au auzit ca e un spectacol misto, cu scena mare si “se da cu artificii” la final. In rest, la concerte si festivaluri oamenii vin sa bea si sa socializeze – in ordinea asta a prioritatilor. Nici nu ma mir ca s-au scumpit jetoanele atat de mult – daca tot curge berea din dozatoare, macar sa curga cu profit serios, nu-i asa? Concertele mici sunt si ele vaduvite de un public real, din aceleasi motive: muzica nu mai e vehicul pentru un mesaj ci a devenit, mai nou, doar un fundal pentru altceva.

Desigur, mai sunt si cei care vin la eveniment ca sa filmeze sau sa faca poze ori cei care au primit, pur si simplu, invitatia moca si s-au gandit sa apara. Adauga-i pe cei care vin fiindca au primit sarcina de la facultate sa aplaude vartos daca vor sa treaca anul. Scoate-i din calcul pe toti astia si ramanem cu foarte putin public sincer la concertele de pe la noi, iar asta e tare trist pentru cei de pe scena

… care, la randul lor, au dileme. Sa cant ce simt sau ce se da pe radio?

Sa faci arta inseamna, in majoritatea covarsitoare a cazurilor, sa accepti conditia concertelor cu public putin (prin urmare, cu putine incasari), desfasurate in locuri nepotrivite cu “ajutorul” unei sonorizari nepotrivite. Desigur, ar putea veni mai multa lume la cantarile tale daca s-ar afla cine esti si ce faci, dar promoterii nu-s interesati de educarea maselor ci de profit, prin urmare nu esti pe lista lor.

Poate ca-i firesc sa fie asa pana la un punct, toata lumea trebuie sa traiasca din ceva. Totusi, in afara Sistemul a invatat ca e bine sa existe si supapa necomercialului, fiindca e sanatos sa ai alternative si fiindca, uneori, chiar si necomercialul vinde acceptabil. Unii artisti au gasit, datorita sustinerii, calea de mijloc intre comercial si arta, iar asta le permite sa nu compromita mesajul. La noi e altfel. La noi, sa faci arta inseamna sa vii cu bani de-acasa, sa te promovezi, lansezi si vinzi singurel. Iti vor cumpara discurile doar cei care ajung la concerte, fiindca nu esti in magazine fara suportul unei case de discuri serioase. Te vor difuza doar radio-uri online de care-au auzit 30 de insi fiindca nu exista posturi de nisa reale in afara de Guerilla – si ei emit, de ceva vreme, doar in online. Arta si mesajul tau ajung, in masura covarsitoare, doar la prieteni care stiu deja cine esti si ce faci.

De partea cealalta, promotorii si producatorii gandesc mecanismul ca o afacere din care sa scoata cat mai mult posibil, ca-i criza. Respectul pentru public este dictat doar de puterea de cumparare pe care acea categorie o are. Cand ai gasit reteta succesului, o aplici cat de des se poate si-ncerci constant sa o imbunatatesti, ca sa castigi mai mult. Conteaza mai putin ca parte din headlineri nu mai vin la eveniment, ca ai declarat concertul “sold out” desi 40% din sala e umpluta cu invitatii pe care nici nu stii daca cei in cauza le vor onora. Conteaza atat: banii sa vina.

Mai e in “cadru” si presa de specialitate, pe care n-o prea respecta nimeni – nici n-ar avea motive, cata vreme majoritatea “opiniilor” de presa sunt texte caldute ce uita sa prezinte realitatea in defavoarea unei imagini frumoase (ca doar vrem acreditare si la urmatorul concert, nu?). Fotografii afla regulile oficiale abia la fata locului iar reporterii n-au un loc al lor de unde sa-si poata face profesionist treaba – replica clasica este “gasiti-va si voi un loc in sala”. Parte din vina o poarta organizatorii flamanzi sa vanda orice loc se poate, dar la mijloc e si impotenta ideatica ori lipsa de coloana vertebrala a jurnalismului cultural romanesc. Studiati, va rog, anunturile de evenimente postate pe majoritatea portalelor de profil. Cate din ele reproduc cu copy/paste comunicatul de presa? Raspunsul e simplu: toate. Fa un exercitiu de memorie si aminteste-ti cand ai citit ultima cronica mai putin favorabila la adresa unui mare eveniment…

Cum spuneam, adevarul e la mijloc: au dreptate si Lix si Bogdan-Liviu Constantinescu. Oamenii incearca de cand lumea sa faca din putin ceva mai mult. Pe plaiurile astea, activitatea a devenit religie, sport national: mai toata lumea isi doreste bogatie din nimic. Nu mi-e frica sa generalizez, fiindca vad asta la toti, inclusiv la mine: vina pentru situatia actuala in piata entertainment-ului se-mparte intre publicul lipsit de preferinte reale (exceptand berea, poate), cronicarii lipsiti de personalitate si atitudine si organizatorii lipsiti de perspectiva. Vina ca-i naspa e a noastra, a tuturor si intr-un final, tot noi ar trebui sa fim si salvarea mult-asteptata.

Repetam in direct

Sambata trecuta, Proiectul Tivodar a cantat pentru prima oara intr-o noua formula, in direct la Radio3Net.

“Sala de repetitie” a gazduit echipa noastra in urmatorul line-up: Stefan Tivodar (voce/chitara), Ioana Purcarea (voce), Daniela Curcan (vioara), Alex Nichita (vioara/chitara), Alex Cismaru (chitara), Mihai Movileanu (chitara bas) si Alex Neagu (baterie).

Iata ce-a iesit.  Playlist de 10 piese (9 proprii si-un cover), intrebari cu raspuns deschis si o atmosfera faina-tare.  Speram sa va placa.

…ne dau la radio! episodul 2014.

Din nou la radio, din nou in martie.

Sambata, 29 martie, Proiectul Tivodar va invita sa aruncati un ochi in “bucataria” trupei inaintea concertului ce va avea loc, o zi mai tarziu, in Puzzle.  Incepand cu ora 13:00, veti putea vedea in direct echipa noastra la “Sala de Repetitie“, pe www.radio3net.ro!

Vreme de o ora, veti fi martorii ultimei sesiuni de pregatire inainte de concertul de duminica. Live in studiourile Radio Romania, vom canta si vom raspunde intrebarilor puse de A.G. Billig.

Partea si mai frumoasa vine acum: unul dintre voi ne poate insoti, sambata, in “Sala de Repetitii”. Tot ce trebuie sa faceti este sa ne scrieti pe pagina de Facebook a Proiectului Tivodar, la post-ul ce anunta intalnirea de sambata (sau prin comentariu aici, daca n-aveti Facebook :) ). Castigatorul va fi stabilit, prin tragere la sorti, la finalul zilei de vineri. Succes!

 

Cadoul visat

As vrea sa le multumesc din inima tuturor celor care s-au gandit la mine de ziua mea.

A fost o zi frumoasa de duminica, in care s-au intamplat multe lucruri faine. M-am intalnit cu cativa dintre eroii copilariei mele, adunati acum sub numele muzical de Pasarea Rock. Am inceput lucrul la o piesa noua si planificarea concertului din 30 martie. Am aflat o veste pe care v-o impart nitel mai tarziu, legat de un preview al concertului. Am zambit pentru fiecare “La multi ani!” pe care prieteni mai mult sau mai putin apropiati mi l-au trimis pe Facebook. Aniversarea celor 33 de ani a trecut mai usor.

Intorcandu-ma in modulul “life as usual”, mi-am dat seama ca trebuie sa va spun ce-o sa va spun acum. Pentru mine, muzica inseamna mult mai mult decat v-as putea spune. Cei care-mi sunteti aproape o stiti: de zece ani, tot scriu piese si ma-ncapatanez sa vi le arat. Unora dintre voi va place asta suficient de mult incat sa veniti la fiecare din concertele Proiectului Tivodar – n-am cuvinte sa va multumesc pentru asta.

Si totusi iata-ma cerandu-va inca o data ceva. Are o legatura tot cu muzica si cu un concert – concertul de pe 30 martie. Mai e o saptamana pana atunci si vreau sa va rog ca, daca v-ati gandit ca ati vrea sa-mi faceti un cadou, sa-mi oferiti biletul vostru la concertul de duminica seara.

Sa ma explic. N-as putea fi mai mandru de colegii mei de echipa. Imi sunt tare dragi si n-as reusi mare lucru daca nu mi-ar sta ei alaturi. Dupa zile obositoare la serviciu sau la facultate, cu totii gasesc resurse (habar n-am cum) pentru inca o intalnire, inca o repetitie. Noul nostru coleg baterist, Alex Neagu, a muncit intensiv pentru a invata piesele si deja lucram impreuna, la turatie maxima. As vrea ca oamenii astia faini ce vor umple scena din Puzzle duminica seara sa se bucure, la randul lor, de aplauzele pe care le merita.

Concertul de duminica seara va fi cu adevarat special – primul intr-o noua formula, primul cu o noua atitudine. Daca va place Proiectul Tivodar, acesta e un concert pe care va spun, din toata inima, ca nu trebuie sa-l ratati. Va fi, pentru mine, ocazia perfecta sa va cant asa cum stiu cel mai bine. Sa fiti, cu totii, acolo ar fi cel mai potrivit cadou pe care mi l-ati putea face.

 

Foto de Victor Covrig. Multumim!

Schimbarea

In urma cu un an, concertul lunii Martie aducea pentru Proiectul Tivodar prima schimbare majora: din 3 deveneam 6. Sound-ul nostru dobandea, in final, ritmul si  asprimea specifice rock-ului pe care cautam sa le adaugam de-atata vreme tiparului pieselor noastre.  Depasisem o bariera.

Au urmat concerte, au urmat inregistrari, au urmat seri in care ne-am intalnit spre a repeta sau compune. Am devenit mai mult decat o trupa – Proiectul Tivodar este un grup, o echipa.

Daca va place muzica noastra si se-ntampla sa fiti in Bucuresti pe 30 martie, va sfatuiesc sa va preschimbati orice planuri prealabile intr-o vizita, pe seara, in Puzzle. Concertul de pe 30 martie nu trebuie ratat. Il veti cunoaste pe Alexandru Neagu, noul nostru coleg responsabil pentru sectorul percutii, dar asta nu e tot. Va asteapta cel mai energic, cel mai interactiv, cel mai viu concert al echipei noastre. 

Schimbam viteza, in linie dreapta pe “drumuri de purpura” catre linia de sosire a celui mai asteptat “Autoportret” din viata noastra ca si grup muzical. Haideti in Puzzle duminica viitoare!

Hai la Polivalenta! :)

Eu nu stiam de Voltaj inainte de 1999. Nu stiam despre multe din muzicile faine nascute pe la noi in vremea aia – tanarul proaspat absolvent de liceu care eram inca lupta sa-si aseze in ordine un clasament in care toate locurile erau ocupate de Michael Jackson si Queen. De altfel, multumita Queen am si aflat de Voltaj – nu m-am dat in vant dupa varianta lor (“Asta-i viata“) la “We will rock you”, insa am apreciat ceea ce interpretam ca o incercare de culturalizare a publicului sufocat de manele si dance.

Ulterior am aflat ca grupul are state vechi in muzica de la noi, ca a fost infiintat de Cristi Minculescu in ’82 si ca, in vara lui ’88, Romania avea 3 trupe cu acelasi nume – Voltaj. Desigur, “20 de ani” a fost o etapa prin care, vrand-nevrand, a trebuit sa trec. Intrigat de implicarea in echipa a lui Oliver, fiul lui Vali Sterian, dar si de amprenta unica a lansarilor Voltaj din acei ani, am inceput sa urmaresc, timid, single-urile trupei.

E ceva cu totul special la piesele Voltaj. Daca ar fi sa definesc stilul Voltaj, as spune ca vorbim despre un amestec de electronic, instrumente si atitudine rock pliat pe un mesaj ambalat comercial. Totul e facut foarte iscusit si profesionist – de-o asa maniera incat chiar si daca nu-ti place stilul tot n-ai cum sa nu bati ritmul, din picior.

Date statistice sunt destule: „Best Romanian Act” la MTV Europe Music Awards 2005, “Best live performance” la Romanian Music Awards 2011 si 2012, concerte cu casa inchisa peste tot in tara. Ar mai fi de mentionat si VoltART, studioul de inregistrari in care Voltaj au ajutat la productia unor materiale pentru artisti ca Maria Radu, Vlaicu Golcea, Vama Veche, Horia Brenciu, Analia Selis, Ducu Bertzi sau Laura Stoica. Echipa a lasat in muzica de pe la noi o urma suficient de adanca iar succesul, cred eu, nu le poate fi negat.

Poate ca istoria trupei m-ar fi interesat mai putin daca nu s-ar fi intamplat ca omul caruia Proiectul Tivodar ii datoreaza atatea, Adrian Cristescu, sa fie si parte a echipei Voltaj. Am cunoscut astfel Voltaj ca o gasca de prieteni pasionati in continuare, dupa atata vreme in peisajul muzical mioritic, de ceea ce fac. Am aflat de cata munca e nevoie pentru a pune pe picioare un super-show si am aflat ca profesionistii trec peste oboseala si se-aduna cu toata puterea de care-s in stare spre a pune la punct fiecare detaliu. Surprize sunt multe si nu mi-au fost dezvaluite, insa sunt sigur ca o sa va placa.

Indraznesc, deci, sa va invit din toata inima la concertul Voltaj de la Sala Polivalenta. 20 martie, ora 19:30. Bilete, aici. Lasere, pirotehnie, scene mobile si invitati surpriza, toate intr-o megaproductie pe care abia astept s-o experimentez, din sala. Haideti si voi!

 

Ce face master-ul din om…

…si nu, nu ma refer la master-ul pe care-l termini dupa ce ti-ai luat licenta.

Ma refer la pulsul meu in ultimul an si putin: muzica.

Inregistrarile primului album Proiectul Tivodar sunt aproape gata, am si inceput lucrul la mix-uri. Se anunta un an fain, din toate punctele de vedere.

Prieteni de-ai nostri “grabiti” sa ne-asculte ne-au intrebat ce rost are masterizarea unei piese – doar suna foarte bine si-asa cum iese de pe poarta studioului. Ei bine… iata, spre edificarea tuturor, o mica mostra a sunetului Led Zeppelin inaintea masterizarii.

Va tinem la curent. Primul “single”, coming soon! :)

Radacini.

Muntii isi au radacinile lor – da, radacinile acelea pe care vrem a le taia, sapand dupa aur. Copacii cresc falnici din cauza radacinilor adanc infipte in pamant – ne place sa-i doboram si pe ei, amagindu-ne ca lemnul pe care-l obtinem o sa ne-ajute mai mult decat umbra copacului intr-o zi calduroasa de vara. De ce oare oamenii prefera sa n-aiba radacini?

Pana si zborul isi are radacinile lui. Pana si cerul isi are radacini, caci n-ai cum sa nu privesti orizontul: vei vedea cum, maiestuos, cerul creste din marginea marii. Tocmai oamenii oare sa n-aiba radacini?

Suferim cu totii de amnezia prezentului. Ne-au spus ca tot ce conteaza e aici si acum – am invatat bine lectia. Generatia mea si generatiile care vin s-au razvratit, ascultatoare, impotriva timpului iar transformarea asta pare sa fie greu de oprit. E tare usor sa ne dezicem de sangele nostru, de istoria noastra, de tot ce ne-au lasat mostenire strabunicii. Vorbim limba altui popor, ii preluam portul, obiceiurile, cultura, calitatile si defectele. Ne pare firesc – nu-i prima oara cand ni se intampla. Probabil asa se simteau stramosii nostri acum doua mii de ani, cand romanii ne faceau drumuri si orase dupa ce ne-vinsesera in lupta. A trecut multa vreme de-atunci si tot n-am invatat sa ne facem singuri drumurile.

Ne-am invatat cu fast-pop-culture si ne mira cand aflam despre straini interesati de radacinile noastre. In fond, ce-am avea noi de oferit in afara unor traditii invechite si neinteresante pentru contemporaneitate? Iata insa ca exista artisti care ne dau o sansa. Din fericire, exista Roots Revival Romania – un proiect international ce ne invita pe noi, astia pierduti de propriul sange, sa “ne redescoperim radacinile culturale prin accesarea traditiilor care ne definesc”.

Cine canta, amestecand dulceata folclorului romanesc autentic si temperamentul vulcanic al jazz-ului? Mehdi Aminian din Iran (ney, initiatorul si coordonatorul proiectului care a mai avut o editie si-n 2013), Monica Madas din Romania (voce), Mehmet Polat din Turcia (oud), Emmanuel Hovhannisyan din Armenia (duduk), Meg Hamilton din Marea Britanie (vioara), Ruven Ruppik din Germania (percutie) si Akash Bhatt din India (percutie). In 2014, sursa principala de inspiratie va fi muzica Mariei Tanase.

Cand se canta? La Brasov pe 25 februarie (Sala „Patria” a Filarmonicii), la Cluj-Napoca pe 26 februarie (Casa Studentilor), la Timisoara pe 27 februarie (Sala „Capitol” a Filarmonicii) si la Bucuresti pe 1 martie, la Sala Radio. Biletele sunt disponibile pe www.bilete.ro, in oficiile Postei Romane, magazinele Inmedio semnalizate bilete.ro si magazinele Germanos.

Suntem naufragiati in marea deindividualizarii. Traditiile ar trebui sa ne defineasca, sa ne salveze. Da, traditiile se schimba si evolueaza insa radacinile raman aceleasi, adanc infipte in pamantul din care ne-am nascut. Suntem gata prea usor sa uitam, dar asta nu schimba adevarul: Oamenii au radacini. V-as invita sa le redescoperim impreuna, alaturi de Roots Revival.

Vindecarea de gri

Peretii astia sunt remarcabil de drepti. Taman cand te-asteptai mai putin, Viata si-a luat in primire la modul cel mai serios rolul de constructor-sef si n-a lasat niciun colt de caramida de care sa te-agati. Nu-i o tragedie, dar nu-i nici cel mai placut sa te stii inchis aici, intre peretii astia drepti, albi si insipizi. Vei supravietui, fara tragere de inima. Te vei maturiza.

Se mai intampla sa ma simt si asa. Se-aduna munca pe care n-ai vreme s-o termini, se aduna oboseala pe care n-ai vreme s-o vindeci cu o portie zdravana de somn. Ma uit uneori la ceas si-mi dau seama ca zilele, noptile si orele se pierd intr-un spatiu intangibil, strain mie. Atunci cand oboseala e gata-gata sa ma rapuna, insa, stiu ce am de facut. Cant.

Muzica ne salveaza de fiecare data. Muzica picteaza curcubee mai vii decat orice furtuna, curcubee care raman si dupa ce ploaia s-a risipit. Muzica ne apropie unii de altii, muzica face maturizarea sa semene mai de graba cu o floare deschizandu-se decat cu zidurile unei inchisori imprejmuindu-te. Pereti albi, drepti si insipizi? Avem solutia: umple-i cu portative.

Pentru noi, vindecarea de gri se-ntampla maine seara in Puzzle, de la ora 20:30. Vom fi pe scena aceiasi Stefan, Ioana, Alex Nichita, Dani, Andrei si Alex Cismaru. Va vom canta piese de pe primul nostru album, dar si cateva piese compuse de altii. Daca repetitia de azi iese bine, veti asculta chiar si o piesa noua. Vom da tot ce putem mai bun, vom incerca sa va oferim muzica buna.

Ne-am bucura din toata inima sa va avem alaturi.

Cadre vechi, haine noi.

In octombrie 2013, concuram la Festivalul Castanilor din Ploiesti.  De-a lungul celor patru ani ai Proiectului, evenimentul ploiestean e singurul la care ne-am prezentat de fiecare data, mereu incercand ceva nou.  De-a lungul anilor, am castigat Premiul Gabi Dobre, Premiul Publicului sau Premiul pentru cel mai bun Grup.

Anul trecut, ne-am bucurat din toata inima sa fim castigatorii Trofeului.  Prezenti intr-o formula incompleta (fara Andrei pe partea de percutie), am incercat sa oferim o varianta acustica a noii abordari Proiectul Tivodar. Iata ce-a iesit.


“Cerul Iarba Crescand”, interpretata pentru prima oara pe o scena.

 


“Catalog”, in formatul acustic.

Le multumim tuturor celor care ne-au fost alaturi in acel festival. Multumim Juriului, Organizatorilor si prietenilor care-au venit sa ne sustina.  Anul acesta, promitem un recital fain tare (si poate reusim sa aducem si albumul cel inca in lucru la Ploiesti).

Ca veni vorba de album… astazi se implineste un an de la demararea lucrarilor. Ne place mult munca asta si speram sa va placa si voua, indata ce-l veti auzi.

 

Amintiri din 2013

Anul 2013 a inceput pentru Proiectul Tivodar cu cea mai buna veste posibila: pe 9 ianuarie, in studiourile Maxima Records, s-a dat unda verde aventurii primului album de studio. Eram bucurosi, eram visatori, eram doar 3: Stefan, Alex si Ioana.

Lucrurile n-aveau sa ramana asa pentru prea multa vreme: pe 6 februarie, a avut loc primul concert al echipei in noul an. Alaturi de noi a urcat atunci pe scena, doar in calitate de invitata, Daniela Curcan. Ceva tare fain s-a intamplat dupa acel concert: un tanar domn a venit sa ne felicite pentru cantare si sa ne-ntrebe daca nu cumva ne-ar placea sa avem in echipa si-un tobosar. Numele acelui domn este Andrei Simion si se afla si astazi alaturi de noi, in spatele tobelor.

Mojo Music Club, martie 2013. Formula de atunci cu Alex, Stefan, Ioana si Dani. (C) MotionARThoughts

Ne-am straduit sa pastram ritmul unui concert pe luna in Capitala, in conditiile in care lucrul la album incepuse, mai intens si solicitant decat ne-nchipuiam. Concertul lunii aprilie ne-a adus, pe 21 ale lunii, pe scena din Mojo in formula noastra completa: Stefan Tivodar – voce si chitara / Alex Nichita – vioara si chitara / Ioana Purcarea – voce / Daniela Curcan – vioara / Alex Cismaru – chitara / Andrei Simion – tobe.  Alaturi de noi a urcat atunci pe scena Mihai Movileanu. Veti putea admira talentul sau in manuirea chitarei bass pe doua dintre piesele albumului nostru de debut.

Vara ne-a adus doua bucurii neasteptate si speciale. Am avut din nou sansa de a face parte din lineup-ul festivalului “Folk You”, iar Vama Veche a primit tare frumos formula noastra de 6. Inainte de asta, insa, am avut sansa sa dam o mana de ajutor la construirea drumului spre vindecare a micutului Daniel Parvu. Pe 26 iulie, concertul caritabil desfasurat pe scena Hard Rock Cafe ne-a alaturat trupei Red Cat Bone in efortul de a da o sansa la viata micutului Daniel. Pret de doua piese, s-a aflat alaturi de noi pe scena si unul dintre cei mai buni tobosari din Romania, Claudiu Nasu’ Purcarin. Va anuntam cu bucurie nu doar ca fondurile necesare operatiei lui Daniel s-au strans, ci si ca-l veti putea asculta la lucru pe Nasu’ daca veti pune mana pe albumul Proiectului Tivodar.

Proiectul Tivodar in formula completa, pe scena Hard Rock Cafe.

Toamna s-a impartit pentru noi in lucrul la album si cateva iesiri in afara Bucurestiului – ultimele din istoria Proiectului Tivodar in calitate de concurenti pe scena festivalurilor de folk. Participarea la “Festivalul Castanilor” de la Ploiesti (intr-o formula din care a lipsit, motivat, Andrei Simion) ne-a adus Trofeul festivalului. O luna mai tarziu, echipa (de asta data in formula completa) ocupa pozitia a doua a clasamentului in festivalul “Chira Chiralina” desfasurat la Braila.

In formula incompleta, in concurs, pe scena Festivalului Castanilor Ploiesti. (C) Sorin Petculescu

Nu putem trece peste concertul aniversar: prima noastra intalnire cu clubul Puzzle s-a petrecut la final de octombrie, in fata unui public ce a rezervat toate locurile pe scaune disponibile la fata locului. Am fost gazduiti exemplar, am avut parte de un sunet de nota 10 si le multumim tuturor celor care au venit sa ne vada – multi dintre ei s-au intors in Puzzle si pentru concertul lunii noiembrie. Alaturi de noi s-a aflat, atunci, un bun prieten clujean pe care-l recomanda balansul precis cu care-si stapaneste chitara bass: Tudor Badescu. Speram ca, anul viitor, sa va dam sansa de a va reintalni cu el fie ca-i vorba de concerte ori albumul nostru de debut.

La final de noiembrie, Proiectul Tivodar a sustinut si unicul recital in cadrul unui festival folk din 2013: in calitate de castigatori ai editiei precedente a festivalului “Chitara Dunarii” organizat in Calarasi, ne-am prezentat publicului din nou in formula completa, pentru 30 de minute in format acustic.

Nu putem uita nici ajutorul impresionant pe care ni l-ati oferit in cadrul campaniei desfasurate in colaborare cu We Are Here si Experimentalist.ro. Crowdfunding-ul e inca o necunoscuta in Romania, dar sprijinul vostru ne-a permis sa adunam un fond ce va fi pus la treaba de indata ce albumul gata mixat va pleca spre mastering. In schimbul ajutorului vostru, 2014 va veni cu recompensele promise.

@ Maxima Records, getting things done :)  (c) Razvan Muresan.

2013 e, de-acum, aproape dus. Pentru noi, vacanta se-mbina, insa, cu munca: vom folosi ultimele zile ale anului in curs, precum si timpul pe care luna Ianuarie ni-l va permite, spre a aseza ultimele detalii ale albumului. Trebuie sa-i multumim lui Adrian Cristescu pentru tot ce-a facut si face pentru noi, la Maxima Records – fara ajutorul lui, n-am fi reusit sa parcurgem nici jumatate din drumul nostru din ultimul an. Trebuie, de asemeni, sa multumesc atat colegilor de echipa cat si tuturor invitatilor nostri de pe acest disc – incet, dar sigur, un vis vechi de aproape zece ani e mai aproape decat oricand sa se implineasca si totul se-ntampla datorita lor.

Veti gasi pe disc piese mai vechi, piese mai noi, dar si cantece pe care nu vi le-am aratat niciodata live. Veti gasi pe disc muzica noastra in cea mai pura dintre formele ei. Abia asteptam sa va putem face acest dar – pana atunci, insa, va uram sa aveti un Craciun Fericit si un An Nou intocmai asa cum vi-l doriti!

Ultimele ore

Proiectul Tivodar lucreaza de zor la albumul de debut.  Studioul Maxima Records ne primeste in aproape fiecare dupaamiaza, iar rezultatul ne place din ce in ce mai mult. Daca ne-ai intalnit pe la concerte sau  multumita vreunui share, stii la ce sa te astepti: inima bate folk, auzul indeamnă spre blues si rock progresiv, iar rezultatul este un amestec greu de definit, imposibil de asezat in tipare. Daca nu, e la fel de bine: lucram la un material din care sigur iti vor placea macar doua cantece.

In cadrul campaniei We Are Here, v-am cerut ajutorul spre a finaliza procesul de productie cu masterizare si multiplicare la standarde profesioniste. Campania noastra a intrat pe ultima linie dreapta: in 5 ore, proiectul de crowdfunding se va inchide.

wearehere poster editat

Da, am depasit limita minima necesara pentru ca proiectul sa fie finantat – ba chiar s-au strans, multumita donatiilor voastre, peste o mie de euro. Va multumim pentru sprijiinul de pana acum si va asiguram ca n-am uitat de recompensele promise. :)

Inca ne puteti ajuta sa facem ca materialul nostru sa fie mai bun. Contributii pot fi, inca, oferite, iar in schimb va asteapta recompense variate, incepand cu albumul in format digital si terminand cu un concert acustic privat. Daca n-ati facut-o inca, va invitam sa accesati linkul campaniei noastre si sa ne ascultati.

Daca va place, haideti sa transformam impreuna acest vis in realitate.
Va multumim!

Intalnirea cu Freddie sau Visul pe care nu cutezam sa-l cred realitate (part 2)

Camera imi pare prea mica pentru cate s-au intamplat acolo. Incerc sa cuprind, curios, fiecare centimetru patrat din acel spatiu dreptunghiular. Peretii de piatra sunt imbracati, pe alocuri, in lemn. O cortina apara de priviri indiscrete ceva – nu-mi dau seama despre ce-i vorba, fiindca acea cortina apare si pe vechile fotografii ale camerei de control din Mountain Studios, Montreux.

In acele fotografii, trei sau patru fotolii stau asezate in jurul consolei de mixaj. Astazi, un singur scaun prins bine de podea iti permite sa te asezi. In fata ta, doar o mana de fadere sunt functionale pe replica vechii console Neve care-a “auzit” prima piese precum “Innuendo” sau “One vision”. In spatele tau, ceva mai la dreapta, o placheta rotunda din metal marcheaza locul unde, sprijinit de un dulap, Freddie Mercury a cantat ultima oara. Nu credeam sa vad vreodata locul asta.

Camera de control a Mountain Studios, asa cum arata ea astazi – parte a Queen Studio Experience.

Queen imi plac dintr-o mie de motive. Intr-o vreme, “A night at the opera” era cronometrul meu pentru drumul spre scoala. Intr-o vreme, urmaream serialul “Highlander” pe ProTV doar pentru genericul de inceput, a carui tema muzicala era “Princes of the Universe“. Intr-o vreme, imi deplangeam iubirile ratate sorbind dintr-o inghititura un pahar din “My melancholy blues“. Intr-o vreme, nu exista zi fara o auditie cap-coada a ultimului album solo marca Freddie, “Barcelona“.

Au trecut niste ani de-atunci. Am descoperit, intre timp, si muzica altor britanici: Pink Floyd. M-am bucurat si ma bucur de geniul ambelor formule muzicale. Nu demult, m-am inclinat in fata sortii care i-a adus in aceeasi camera pe Brian May si David Gilmour pentru o interpretare caritabila gen All-Star tribute a “Smoke on the water”. “Smoke on the water”… Montreux… vedeti legatura?

Toate conexiunile astea ma amuzau, in timp ce ma-nvarteam prin camera de control. Incercam sa sorb fiecare detaliu, sa surprind fiecare mica urma de istorie sub pojghita de nou a camerei reconstruite. M-am straduit sa parcurg hartiile pe care Freddie notase versurile pentru “A winter’s tale” si “Mother love“. Am atins cu mana placuta metalica purtand autograful lui Freddie. Ma gandeam cat de trist si totodata minunat trebuie sa fi fost pentru Brian May si Roger Taylor sa paseasca din nou in camera aceea. Totul se intamplase cu doar trei zile inainte ca eu sa ajung la Montreux. Ma gandeam ca mi-as fi dorit sa ajung in Elvetia mai devreme… apoi mi-am amintit de muzica.

Am ajuns la Queen Studio Experience destul de tarziu, in jurul orei opt seara. La trei minute de mers pe jos se afla Targul de Craciun din Montreux, iar putinii jucatori de noroc ramasi in Cazino erau prea ocupati cu ruleta si black-jack – prin urmare, am avut expozitia si camera de control doar pentru noi. Intai, la pupitru s-a asezat Ioana. Joaca de-a inginerul de sunet pe “Made in Heaven” a fost plina de zambet si energie. M-am bucurat sa o vad revigorata de energia muzicii – in fond, pornisem la drum spre Elvetia pe la 5 dimineata iar oboseala ne stapanea pe amandoi. Apoi, a urmat randul meu.

Camera imi pare in continuare prea mica pentru cate s-au intamplat acolo. Asezat in scaun, in fata consolei de mixaj, ascult vocea lui Brian May ce prezinta, sincron cu imaginile de pe cele doua monitoare de control, povestea din spatele “Mother Love“. Voi putea mixa ultima piesa inregistrata de Freddie, la mijloc de mai 1991. In timp ce coboram fader-ele pentru drum machine si bass, ridicand in schimb vocea si clapele, incercam sa-mi imaginez cum se scurgeau acele ore.

Freddie, in perioda ultimelor inregistrari.

Cu ochii mintii, ma-ntorc cu 22 de ani inapoi. In camera de control, Brian citeste versurile pe care Freddie i le inmanase. Aceeasi aparitie fragila din videoclipul la “These are the days of our lives” (filmat o saptamana mai tarziu), Freddie sta sprijinit de consola de mixaj, asteaptand ca Brian sa-i ofere in schimb muzica pe care versurile sa fie asezate. Cand totul e gata, Freddie incepe. Fiecare vers e cantat de trei ori. Vocea urca, maiestuos, pe un “bridge” care-ti taie rasuflarea. Pret de o clipa, revin la Montreux-ul din 2013 si ma-ntreb prin ce miracol a fost posibil ca un om luptand atat de greu cu moartea sa poata atinge asemenea note. Ma gasesc, insa, din nou scufundat in piesa odata cu solo-ul perfect al lui Brian May.

Freddie obosise. “Ma voi intoarce sa terminam asta” au fost ultimele lui cuvinte in studio. N-a fost sa fie. Cea din urma strofa e adaugata, ani buni mai tarziu, de Brian May. Finalul, croit si el mult dupa moartea lui Freddie, e ca un testament – il simt la fel de puternic precum acel ultim “I still love you” murmurat la finalul clipului pentru “These are the days of our lives”. Ascultam sample-uri din dialogul lui Freddie cu publicul la Wembley ’86, “One vision” si “Goin ‘Back” – primul cantec pe care Mercury l-a inregistrat ca vocalist, in 1972. Exploziile de sunet intre sample-uri reprezinta cateva secunde din fiecare piesa Queen inregistrat vreodata, puse impreuna si derulate pe fast forward.

 
Ultimele sunete ce curg din boxele camerei de control din Montreux sunt scancetele unui copil plangand. Liniste.

Va urma.

Intalnirea cu Freddie sau Visul pe care nu cutezam sa-l cred realitate (part 1)

Cateodata, senzatia ca ti se-ntampla ceva mai important decat deobicei te copleseste. Mie mi s-a intamplat asta intr-o seara friguroasa de decembrie, privind panorama lacului Geneva. Ma aflam la minute distanta de una dintre cele mai frumoase intalniri de suflet. Inainte sa va povestesc mai multe, insa, avem o mica introducere.

Montreux se intinde pe o suprafata de doar 33.37 km patrati, dar in acest spatiu mic ce adaposteste cam jumatate din populatia Vasluiului s-a scris istorie muzicala. Putem vorbi despre Festivalul de Jazz, unul dintre cele mai importante evenimente muzicale ale lumii, sau putem vorbi despre Mountain Studios.

De curand mutate in Attalens, Mountain Studios erau situate pana la mijlocul anilor ’90 in Cazinoul din inima localitatii elvetiene Montreux. Doua detalii fac acele studiouri celebre intr-un mod particular. Intai de toate, ar fi povestea din “Smoke on the water” – piesa Deep Purple vorbeste despre incident real, implicand un incendiu si pierderi financiare serioase. Al doilea detaliu este, fireste, muzica in sine: Studiourile au fost reconstruite, la un nivel tehnic mult mai bun decat inainte – la timp pentru a intra in posesia noilor proprietari, grupul Queen.

Acum vreo jumatate de an, urmaream in comfortul sufrageriei proprii, documentarul “Days of our lives” – cea mai recenta re-povestire a istoriei Queen de la inceputurile timide pana la “Made in Heaven”, albumul lansat la patru ani dupa moartea lui Freddie Mercury. Multe dintre interviuri au avut ca decor oraselul elvetian – asta si pentru ca istoria muzicala a Queen se leaga strans de Mountain Studios. Incepand cu 1978, Freddie si compania au inregistrat acolo toate albumele trupei. Acolo s-au inregistrat si proiectele solo ale membrilor Queen, inclusiv ultracunoscutul “Barcelona”. Acolo, Freddie Mercury a cantat pentru ultima oara.

Freddie, in fata consolei Neve, in camera de control a Mountain Studios Montreux. photo by Peter Hince.

Cum spuneam, Mountain Studios nu mai exista in incinta Cazinoului din Montreux. Incepand cu 2 decembrie, insa, o sansa unica se afla la dispozitia oricui poate ajunge in Elvetia: publicul poate vizita Queen Studio Experience. QSE documenteaza istoria trupei incepand cu 1979 si pana la “Made in Heaven”. Expozitia cuprinde fotografii, manuscrise si suveniruri din arhivele personale ale trupei, multe dintre ele expuse in premiera. Poti vedea chiar si elemente originale din lineup-ul pentru concerte al Queen – setul de tobe al lui Roger Taylor, amplificatorul de chitara al lui Brian May sau microfonul de concert al lui Freddie Mercury. Intrarea este libera.

Cel mai important “exponat”, insa, este camera de control a vechiului Mountain Studios. Locul de unde inregistrarile Queen erau supervizate nu a fost schimbat deloc – inclusiv sistemul audio este acelasi cu cel pe care Freddie si-a ascultat ultima oara vocea live in studio.

Va spuneam despre una dintre cele mai impresionante intalniri de suflet de care-am avut parte. Ea s-a intamplat in camera de control a Mountain Studios, acolo unde am facut din nou cunostinta cu vocea lui Freddie Mercury.

Va urma.

Despre imobiliare, cu drag.

Cand te-ntreaba prietenii despre subiecte imobiliare, le zambesti politicos si spui ca n-ai cunostinte care te-ar putea ajuta. Adevarul chiar asta e: poate stii cativa agenti imobiliari, oameni cu relatii ce te-ar putea ajuta sa dai un sfat bun, dar nu prea i-ai vazut niciodata drept prietenii tai.

Intai de toate, ai mereu senzatia ca incearca sa-ti “vanda” tie un targ anume, de care nu mai reusesc sa scape cu lunile. Mai apoi, unii au obiceiul sa se comporte ca la aprozar: le spui ca vrei garsoniera de 150 de euro si te trezesti cu oferte de 200. “Nu-ntelegi ca doar atat imi permit?”. Nu in cele din urma, mai e si comisionul ala care-ti face viata grea, fiindca te gandesti de unde sa mai scoti inca vreo doua sute de euro per contract de inchiriere. Hotarat lucru, nu-i o meserie reala sa fii agent imobiliar…

Toata povestea asta cu gust neplacut e doar un scenariu. Din fericire, scenariul asta se intampla tot mai rar in ultima vreme, caci oamenii au descoperit Imopedia. In cazul in care inca n-ati aflat, va spun cu mana pe inima ca enciclopedia imobiliara Imopedia e solutia ideala daca va aflati intr-o dilema de profil. Gasiti acolo absolut tot ce va trebuie fie ca vindeti, cumparati ori inchiriati, incepand de la garsoniere si terminand cu spatii pentru birouri. Nu se poate mai bine de-atat, veti spune.

Ei bine, se poate. Ca sa fie totul mai clar, mai usor accesibil si mai… cu folos, Imopedia a ascultat rugamintile celor care au folosit platforma pana acum si lanseaza o noua varianta a site-ului lor. Mi-am petrecut cateva minute bune jucandu-ma prin noua interfata si pot sa va spun cu mana pe inima ca nu-mi dau seama in ce alt mod s-ar mai putea usura cautarile oricui are nevoie de-o casa noua. Imopedia isi schimba design-ul, dar naravul ba! Asta e bine. Iti recomand sa arunci si tu o privire, chiar daca n-ai nevoie de sfaturi imobiliare.

Procesul e inca in lucru, insa, iar echipa ar avea nevoie si de feedback-ul vostru. Prin urmare, imi inchipui ca n-ar fi rau sa le dati o mana de ajutor povestindu-le mai multe despre ce credeti voi ca mai trebuie noului design. Exista si-un concurs pe tema asta. Premiul? Un Samsung Galaxy S4!

Cand credeam ca s-au terminat surprizele, mai dau de una, tot pe site-ul cu pricina: utilizand coloana sonora a unei piese marca Taxi, IMOPEDIA.ro a creat primul videoclip dedicat pietei imobiliare din Romania, in care actori sunt chiar reprezentanti ai principalelor intreprinderi de profil de pe la noi. N-o sa va dezvalui prea multe din povestea misto filmata a piesei – o sa va spun doar ca exista un moment in care agentii nostri intra, literalmente la… apa!  Iata, despre asta-i vorba:

Prin urmare, cand te-ntreaba prietenii de sfaturi imobiliare, poti sa le povestesti despre Imopedia, pentru ca totul sa fie mai simplu. Spor la concurs!

Nu uitati!

wearehere poster editat

Primul nostru album se coace, in studiourile Maxima Records.
Inregistrarile sunt aproape gata, dar mai e drum lung pana la finalizarea materialului, iar ajutorul vostru e esential fiindca am ajuns intr-un impas.
Recompense interesante va asteapta pentru fiecare nivel al donatiilor din programul de crowdfunding construit de Proiectul Tivodar si We Are Here.
Fiece donatie sau share conteaza! Va multumim mult!

Nu uitati, episodul 2: maine seara, cantam pentru ultima oara in Bucuresti pe 2013. Concertul se-ntampla in Puzzle de la ora 20:30!

 

 

 

 

A vision of Mercury

Freddie Mercury si Queen mi s-au prezentat intaia oara prin intermediul boxelor de la Oltcit-ul cu care familia facea drumul pana la mare. Era vara lui 1995 si in acel road trip doua albume au mers pe repeat: nou-aparutul “Made in Heaven” (ultimul album Queen pana la aceasta data cu vocea lui Freddie) si proiectul solo al lui Mercury alaturi de Montserrat Cabale, “Barcelona”.

De la acel moment incolo, am devorat orice material audio legat de Queen sau Freddie solo. Documentare, videoclipuri, master-uri noi sau editii speciale – you name it, urechea mea le-a auzit pe toate. Pasiunea pentru Queen mi-e intrecuta doar de o “dragoste” mai noua – cea pentru muzica britanicilor din Pink Floyd.

Nu sunt un fan al trupelor tribut. Aplaud si respect munca pe care asemenea echipe trebuie s-o duca la bun sfarsit. Nu-i un lucru usor sa stai cu hartia, creionul si atentia asupra fiecarui milimetru din prestatia unui artist, incercand sa o descompuna spre a-i intelege ingredientele. Cu toate astea, cred ca unui muzician ii sta cel mai bine cantand creatii proprii. Daca, totusi, alegi a canta piese ale altora, consider ca-i mai nimerit sa o faci in felul tau personal decat sa-ncerci o copie 100% a originalului – cel mai probabil nu esti primul care-ncearca asta si, cel mai probabil, nici tie n-o sa-ti iasa.

Va puteti imagina, deci, reticenta mea in a raspunde pozitiv invitatiei facute de Hard Rock Cafe la evenimentul “A vision of Mercury”. Urma sa-l intalnesc live pe Joseph Lee Jackson (considerat cel mai bun imitator al lui Freddie Mercury) si echipa sa tribut Queen. Am fost, totusi, la concert pe 15 noiembrie, si ma bucur ca-i asa. O cronica a evenimentului, insotita de o mini-galerie foto, gasiti pe Concerte-Azi.

Pe scurt, va pot spune ca Lee Jackson e un artist extraordinar: am vazut un actor jucand aproape la perfectie rolul marelui Freddie, fie ca-i vorba de mimica/gestica ori de vocea atat de speciala cu care Queen au facut istorie. Controlul vocal merita toata lauda si ropote de aplauze: nu credeam sa pot auzi live o asemenea calitate a interpretarii. Restul trupei, insa, e la mii de mile departare de nivelul muncii lui Jackson. Trupa “Mercury” suna ca o gasca de semi-amatori ansamblata in graba special pentru ocazia despre care va povesteam si-a reusit sa-mi strice bruma de bucurie pe care o resimteam legata de auditia live a unor clasice Queen.

Cu toate astea, ma bucur ca am fost la Hard Rock Cafe pe 15 noiembrie. In ciuda oricaror neajunsuri, evenimentul de vineri seara e o dovada de netagaduit ca dorinta lui Freddie s-a implinit: the show DOES go on.

Despre oameni si locuri

Aseara am fost iar in Puzzle – stiti voi, locul ala tare fain unde-am cantat in concertul aniversar Proiectul Tivodar de luna trecuta si unde repetam isprava si joia viitoare. Trebuia sa merg in Puzzle. Pe scena erau anuntati Alina Manole, Raul Kusac si Claudiu Purcarin.

N-o sa repet ce-am spus deja – o cronica a concertului de-aseara gasiti pe ConcerteAzi.

Ce voi spune insa e ca oamenii merita atentia voastra. Fie ca vorbim despre Alina si echipa ei muzicala de nota 10 (v-am mai povestit cat de mult ne-a influentat Alina muzica aici), fie ca vorbim despre ambitiosii cetateni care se ocupa de zilele clubului in care s-a cantat – toti acesti oameni merita sprijinul vostru. In Puzzle se incearca ceva ce pare sa fie tot mai neimportant in vremurile superficiale de azi: creearea spatiului fizic/tehnic ideal pentru ca tot soiul de fenomene artistice sa prinda culoare si rezistenta in timp.

Va recomand din inima sa mergeti la un concert al Alinei. Va recomand sa mancati o portie de clatite cu sunca si cascaval in Puzzle. De ce nu, va recomand sa le faceti pe amandoua in acelasi timp, la concertul urmator in care Luna Patrata se va vedea bine din Piata Victoriei. Va recomand sa aplaudati din inima si sa va dati voie sa va bucurati de seri faine.

Ne revedem si joia viitoare, tot in Puzzle?

 

 

 

O seara la Teatru.

Imbatranim – asta e o certitudine. Imbatranim cu totii si parca ne vine din ce in ce mai usor sa acceptam solutii simple pentru tot ce-nseamna viata noastra de zi cu zi. Nu zice nimeni ca-i rau sa cascam gura, mirati, la cate-un “Thor 3D” – totusi, dincolo de facilul artei cinematografice de consum, parca ne vine din ce in ce mai greu sa sapam in adancul nostru pentru momente de emotie “mai tare ca 3D”-ul. Ei bine, ma bucur tare mult sa va zic ca aseara am ajuns din nou, dupa nici nu mai stiu cat timp, la Teatru.  A fost tare fain, a fost… ca o reintalnire cu mine.

Inainte de a va povesti cum a fost acolo, trebuie sa va amuz cu altceva.

Taman faceam dreapta din bulevard catre parcarea Palatului Copiilor, cand ne opreste un domn de bine.

“In fata e ocupat tot. O sa va rog sa parcati aici!” si ne-arata linia continua dintre benzi, pe care alte masini erau deja asezate ordonat. Nu l-am contrazis – parea sa stie ce spune. In egala masura, parea sa n-aiba legatura cu fisa postului de angajat la Primarie, asa ca am dat sa plecam fara sa achitam vreo taxa, nici chiar pe cea de “protectie”.

“Pot sa va rog sa dati si dumneavoastra macar doi lei de-o cafea?” am fost intrebati – si cum sa nu dai macar doi lei de-o cafea, cand esti rugat atat de frumos? Zis si facut: am dat si ne-am vazut de drum. Aproape de intrarea principala, insa, trecem pe langa un coleg al domnului mai sus mentionat, care bombanea, nemultumit: “Adica eu am grija de masina ta aici, in fata, si vad doar 5 lei?”. Am zambit, continuandu-mi drumul spre sala: se pare ca gluma cu compartimentarea parcarilor la Golden / Silver / Normal Circle chiar prinde contur.

Sa revenim la piesa de teatru, totusi. Pe scena s-a jucat “Cafeneaua” – in original “Wally’s cafe”, publicata de Sam Bobrick si Ron Clark in 1981. Distributia originala a spectacolului in formatul american ii includea pe James Coco, Rita Moreno si Sally Struthers. La noi, pe scena au urcat Emilia Popescu, Dana Dogaru dar si Horatiu Malaele, in dubla postura – actor si regizor. Avem deci 3 personaje: un cuplu (Wally si Louise) care-a decis sa se implice in afaceri cumparand o cafenea “on the wrong side of the road that goes to Vegas” si Janet, o tanara decisa ca, impotriva oricaror obstacole evidente cum ar fi lipsa de talent or inteligenta emotionala, sa faca o cariera la Hollywood.

N-am sa va dezvalui mai multe din desfasurarea piesei – ce va pot spune e ca avem de-a face cu o comedie spumoasa, cu iz de sitcom american autentic. Din nefericire, interventiile muzicale prezente ici-colo acopereau complet replicile actorilor, asa ca unele dialoguri au fost reconstruite din imaginatie. Din fericire, in ciuda patinei americane a textului (admirabil pastrata in traducere), jocul fabulos al actorilor – in special partitura facuta de Horatiu Malaiele – te smulge din atmosfera USA si te aduce direct aici, pe pamant romanesc. Va spuneam ca piesa de-aseara a fost ca o reintalnire cu mine. Nu, n-am sa va dezvalui ca am trait experiente similare celor incercate de eroul principal, Wally.

Totul are legatura cu Emilia Popescu, Dana Dogaru si Horatiu Malaele – oamenii astia faini mi-au redesteptat amintiri faine din vremurile copilariei. Eram o mana de om si alergam, fara pauza, pe coridoarele teatrului “Victor Ion Popa” din Barlad. Bunicii mei, actori de teatru, au incercat intai, exasperati, sa-mi spuna sa stau locului. Cand si-au dat seama ca nu au succes, m-au urcat pe scena, pentru un intro inventat la “Intriga si iubire” de Schiller.

Dupa acea prima seara, mi-am dat seama ca drumul meu in viata ca fi cumva legat de scena si aplauze. Dupa acea seara, am invatat adevarata valoare a unor aplauze. Dupa acea seara (si multele seri ce-au urmat pana la moartea bunicului meu si plecarea spre Iasi), am inceput sa absorb incet-incet, de multe ori fara sa-mi dau seama, lectiile de viata si arta pe care teatrul ti le ofera. Marti seara, la Palatul Copiilor, m-am simtit din nou copilul de atunci. Marti seara, am aplaudat cu palmele, dar si cu inima.

Aseara, am vazut cel mai tare 3D feature din viata mea de pana acum – o piesa de teatru scrisa bine si jucata perfect de actori in carne si oase. Va recomand experienta fara vreo teama de eventuale manifestari neplacute. Haideti sa imbatranim cu totii, impreuna, privind cu drag spre scena. Teatrul romanesc merita.

Proiectul Tivodar is here

Salutare, dragilor.

Avem doua vesti. Una e buna: albumul Proiectului Tivodar a intrat pe ultima turnanta. Asta insemneaza ca inregistrarile sunt aproape gata si toata lumea e nerabdatoare sa impartaseasca rezultatul ascultatorilor. Speram ca ce-am facut sa placa voua, celor care deja ne stiti, dar si voua, cei care abia ne descoperiti acum. Una peste alta, va fi o calatorie grozava.

Cea de-a doua veste e ca avem nevoie de ajutorul vostru sa ducem intreprinderea asta la bun sfarsit. Nu vrem ca acest album sa sune…ca oricare altul. Am muncit aproape un an la sculptarea lui alaturi de Adrian Cristescu si am avut bucuria sa avem alaturi de noi oameni care sa ne sustina in acest demers, reusind astfel sa inregistram deja majoritatea pieselor ce se doresc a fi pe album. Acum, vazand potentialul acestui material si simtind cum devine din ce in ce mai mult o parte din noi, am ajuns la concluzia ca am vrea sa trimitem materialul finalizat spre masterizare in afara iar asta presupune insa o serie de cheltuieli pe care le-am aproximat initial prea optimist – din pacate.

Alaturi de prietenii de la WeAreHere, am conceput o campanie de crowdfunding. Alti oameni faini, echipa Experimentalist.ro, ne-au ajutat cu un filmulet de prezentare – nu e orice fel de filmulet, ci chiar un clip pentru “Frica” interpretata live, cuminte, in studioul Maxima Records. Speram sa va placa si filmuletul si recompensele pe care le-am gandit in schimbul ajutorului vostru financiar.

Proiectul va fi finantat doar daca atingem pragul minim de 30% din suma ceruta. Obtinerea acelui prag de 30% e tare importanta pentru noi – ar fi un prim semn ca mergem impreuna intr-o directie artistica, dar si comerciala. Daca vreodata v-a dat prin gand sa ne sprijiniti si in alt mod decat prin aplauze (nepretuite si foarte dragi noua, asta va pot intari din toata inima), iata si felul in care ati putea-o face.

Suma maxima mentionata reprezinta cel mai optimist dintre scenariile de finantare, iar daca, printr-un miracol, am reusi sa strangem mai mult decat target-ul fixat, acei bani ar fi investiti tot in perfectionarea sunetului pe care-l vor gazdui, (speram noi, incepand cu martie 2014), cu placere, boxele dumneavoastra.

Speram din tot sufletul sa va para interesant acest mic joc al nostru. Pana una-alta, va lasam cu montajul video facut cu pricepere de echipa Experimentalist.ro (suntem mari fani Grolsch, iar chitara mea poate sta marturie pentru asta). Coloana sonora a fost inregistrata live in studioul Maxima Records, cu ocazia filmarilor materialului. Proiectul nostru pe platforma WeAreHere e disponibil spre accesare si sustinere aici:

 http://www.we-are-here.ro/p/proiect-tivodar

Pentru cine? Pentru ce? Impresii ale unui participant la un festival folk (partea II)

Cred cu tarie ca s-ar cuveni sa recunoastem urmatorul fapt: muzica e o arta gandita si simtita de artist, dar adresata unui public. Nu prea ai cum sa separi una de alta: fara conceptul de muzician creator n-au cum sa apara atatea piese faine iar fara publicul ei, nicio piesa (oricat de faina ar fi) nu conteaza. Muzica e, de fapt, simbioza intre cele doua.

Mai mult de atat, e nevoie de artisti care sa stie sa compuna cat mai original cu putinta si e nevoie de un public inteligent, care sa asculte in loc sa auda. E nevoie sa stim a rasplati creatii originale in defavoarea unor cantece furate si adaptate. Ar fi nevoie sa intelegem ca se poate face si divertisment elegant, nu doar muzica tip fast food.

Desigur, la nivel de Justin Timberlake sau Beyonce orice piesa are in spate o mica uzina de productie si de pe urma ei, producatorii asteapta un profit material substantial. Cand vine vorba, insa, de Romania si genul de muzica pe care incercam sa vi-l propunem, cred ca Muzica n-ar trebui sa fie o afacere. Daca, totusi, alegi calea asta, ar fi bine ca ideea de afacere sa-nsemne, de fapt, “antrepriza ce-ti permite sa te sustii, spre a putea continua sa faci arta, prin insasi arta ta”. Daca, totusi, alegi sa te gandesti si la vanzari, fa-o in asa fel incat muzica ta sa ramana muzica pe care ai simtit-o, nu un produs comercial cu atata sare si piper cat crezi ca isi doreste sa guste cineva anume. Daca alegi compromisul, mergi pe calea ce-ti afecteaza cel mai putin viziunea.

Folk-ul romanesc a evoluat mult in ultimele doua decenii si odata cu el s-a schimbat si felul in care concurentii se prezinta la concursurile de profil. Pentru unii dintre cei ancorati in lumea muzicii acustice botezate, in lipsa unui alt termen mai potrivit, “folk”, festivalurile de profil inchipuie data de incasat avansul. Nu prea mai exista after-party muzical, nu prea mai exista bucuria sincera a revederii intre prieteni uniti de muzica si scena. In schimb, avem parte de indeajuns de multa competitie surda si ranchiunoasa pentru trofee si bani. Undeva, pe parcurs, s-a ratacit muzica.

Imi pare rau ca inca se mai discuta despre regulamente incalcate si decizii controversate de premiere. Imi pare tare rau ca festivalurile de folk sunt privite doar ca o suma de recitaluri ce trebuie, cumva, justificate si printr-un concurs. Regret nespus ca la foarte putine dintre concursuri avem spectatori numerosi in sala si cand se prezinta concurentii, fiindca asta inseamna ca publicul nu ia contact cu artisti pe care, daca i-ar cunoaste, i-ar putea indragi. In egala masura, imi pare rau sa vad ca putini tineri folkisti concurenti au curajul sa fie contemporani cu muzica actuala, gandindu-si arta nitel mai complex decat o succesiune standard in La minor cantata, elegiac, pe-o singura chitara. Nici cu lirica unora dintre ei nu mi-e rusine.

Respir si ma ridic din fata tastelor, pregatit sa cant mai departe. Sper, in numele Proiectului Tivodar, ca ceea ce facem va place macar putin. Ne vedem la scena!

Un acoperis deasupra capului

Cateodata, lucrurile se-ntampla cand te astepti mai putin ori cand ai ceva mai bun de facut. In cazul meu, s-a intamplat la Dorohoi, taman cand speram intr-o seara linistita. Ce-am primit in schimb a fost furtuna si apa curgand, siroaie, prin acoperis.

Drumurile ma purtasera prin Moldova, intr-una dintre acele rare vizite familiale pe care timpul capitalist mi le permite. Nu-s chiar cel mai popular dintre membrii familiei, insa lumea parea sa fie, totusi, interesata de felul in care supra-vietuieste subsemnatul pe pamanturi non-moldovenesti. Toate s-au aranjat astfel incat familia extinsa sa faca un drum la Dorohoi, unde stra-strabunica din partea tatalui avea o casa batraneasca si tot ce-i trebuie pe langa. Desigur, prin “tot ce-i trebuie” ma refer la o super-gradina plina cu legume si pomi fructiferi, in care mi-am petrecut bucuros cateva din zilele copilariei.

Zis si facut: s-a pus masa mare, s-au ciocnit pahare, ne-am bucurat de aer curat si iarba verde izbucnind, fara control, catre cer. Era misto. Dupa asta, a venit potopul. Literalmente, Potopul. Din senin, cei mai intunecati dintre norii pe care i-am vazut in ultima vreme s-au napustit, furiosi, catre pamant si ne-am adapostit, grabiti, in casa. Nadajduiam ca suntem la adapost, dar totul s-a schimbat in cateva clipe.

Copacul s-a pravalit peste casa cu un huruit demn de filmele din trilogia “Stapanul Inelelor”. Acoperisul vechi de cateva decenii a cedat, ca un chibrit rupt intre doua degete – urmare fireasca a acestui fapt, ne-am trezit in mijloc de casa cu un musafir neinvitat: insasi ploaia. Distractia s-a transformat, de indata ce ploaia s-a stins, intr-o cursa pentru a gasi in cel mai scurt timp oamenii, materialele si uneltele necesare spre a ridica acoperisul la loc. N-aveam cum parasi casa ce ne gazduise atat de primitor fara sa ne asiguram ca totul va fi bine. In cele din urma, ne-am descurcat.

Ajutorul nesperat a venit de la un business relativ nou, la acea data, in Romania: acoperisul Metigla. Nu ne-a luat mult timp sa decidem ca acela e sistemul pe care-l vom folosi: am inteles de la distribuitorul care ne-a ajutat ca vorbim despre tigla metalica cu garantie 10 ani, a carei durata de viata de 50 de ani o recomanda chiar si impotriva celor mai temperamentale elemente ale Naturii. Ne-am convis pe propria piele, mai apoi, de montajul usor, iar consilierea tehnica a ajutat si ea – n-aveam prea mult timp la dispozitie.

A trecut ceva vreme de-atunci, iar acoperisul sta bine acolo unde a fost pus. Desi au fost raportate noi sesiuni de ploaie grindinoasa ori zguduieli cutremuristice, e bine de stiut ca acoperisul rezista. De asemenea e bine de stiut ca, in caz de nevoie, putem conta pe aceeasi calitate inalta a Metigla oriunde in tara, caci astazi putem contacta Coilprofil. Afacerea e-n picioare de 10 ani si le urez din inima sa-si adauge cel putin inca un 0 la numarul anilor de prezenta in business. Pe site-ul Coilprofil aveti chiar si un concurs, in cazul in care v-ar tenta sa colaborati cu ei.

Morala, prin urmare, e una simpla si clara: daca-ti trebuie acoperis deasupra capului, n-ai de ce sa stai pe ganduri: suna-i pe cei de la Coilprofil!

Incercarea de azi

Suntem un grup divers de oameni. Unii dintre noi iubesc notele muzicale, alţii se joacă cu cifre şi planuri financiare, alţii pun pe hârtie cuvinte. Ne-am adunat împreună în jurul unor cântece şi fiecare îşi cântă, pe scenă, povestea proprie. Până la sfârşit, însă, nu mai e povestea noastră, ci a celor care ne ascultă. E în limba maternă – româna noastră cea de fiecare zi. E o poveste scrisă în cuvinte nu tocmai simple, pentru că viaţa nu e aşa. E un cântec cu părţi instrumentale consistente, pentru că în viaţă e bine câteodată să vorbeşti puţin şi să asculţi mult. E muzica Proiectul Tivodar.

Astă seară, aniversăm 4 ani de muzică împreună. Din ce-am aflat, clubul Puzzle e plin ochi. Am pregătit cu atenţie evenimentul şi ne vom bucura să vă plimbăm prin evoluţia celor 4 ani muzicali. Călătoria noastră include una dintre primele piese lucrate de mine şi Alex împreună,  câteva preluari (doar vreo 4 la număr, câte una pentru fiecare anişor al echipei), dar şi două piese nou-nouţe – una dintre ele a fost prezentată în premieră la Festivalul Castanilor din Ploieşti acum câteva zile.

Ne vedem să mai povestim pe la 8 şi jumătate, iar muzica începe la 9. Cum toate locurile în club sunt anunţate ca rezervate, ar fi bine sa nu întarziaţi :).

Iata formula de concert din seara asta. Vor fi pe scena Dani Curcan, Alex Nichita, subsemnatul, Ioana Purcarea, Andrei Simion si Alex Cismaru.

 

 

Scrisoare deschisa domnului Victor Ponta

Domnului Prim Ministru al Romaniei, Victor Ponta.

Va multumesc daca, din intamplare, va gasiti cateva minute din timpul dumneavoastra pentru a citi aceste cuvinte. Acum, in vreme ce le scriu, sunt suta la suta convins ca asta nu se va petrece niciodata. Naivul din mine, insa, mai spera intr-un accident al sortii care sa va faca sa dati click, la nimereala, pe-ul link care sa va aduca aici.

Cunosc oameni care v-au sprijinit – acei oameni mi-au laudat mereu priceperea dumneavoastra politica si au prezentat ascensiunea dumneavoastra in criptocomunistul PSD ca o sansa reala la mantuirea politicii romanesti. Unii oameni s-au declarat dezamagiti de dumneavoastra anul trecut, la puciul esuat impotriva presedintelui. Altii dintre cunoscutii mei si-au schimbat opinia in ultimele doua luni  - nu despre asta va scriu, insa, acum.

Va scriu spre a va aminti de o declaratie data joi seara, pe 17 octombrie 2013. Invitat la emisiunea “Sinteza Zilei” pe Antena 3, ati vorbit (si) despre incidentele din Club A in care a fost implicat Ministrul Culturii. Regret ca nu am gasit nicaieri fragmentul video din care sa extrag exact, prin citat, afirmatiile dumneavoastra. Articole din presa spun, insa, ca ati cerut identificarea si sanctionarea contraventionala sau penala a cetatenilor care l-au “agresat” pe ministrul Culturii, Daniel Barbu. In direct la TV, ati calificat actiunile protestatarilor drept inacceptabile.

Discutiile despre ce inseamna agresiune psihica pot fi indelungate si extrem de subiective – propun sa ne limitam la ceea ce este pedepsit momentan prin lege: agresiunea fizica. N-am fost prezent in Club A aseara si nu as putea depune marturie daca oamenii aceia au fost sau nu agresivi. Daca se poate dovedi cu imagini ca ministrul a fost in vreun fel agresat fizic, sunt de acord suta la suta cu pedepsirea persoanelor vinovate.

Indraznesc insa (intrucat, in naivitatea mea, continui sa cred ca nu sunteti un politician rau intentionat) sa va atrag atentia asupra unui fenomen pe care poate nu l-ati observat sau nu v-a fost comunicat: oameni nevinovati sunt agresati fizic la Rosia Montana fara ca cineva sa ia atitudine in aceasta directie. Cu ocazia vizitei Comisiei Parlamentare in Rosia Montana, au fost agresati la fata locului turisti germani, tineri jurnalisti romani dar si deputatul Remus Cernea. Agresorii sunt, in majoritatea cazurilor, imbracati in uniforme RMGC, iar actele de agresiune verbala si fizica au fost filmate. In acelasi film, gasiti dovezi clare ca majoritatea protestatarilor pro-exploatare aflati in acea zi la Rosia Montana nu sunt in fapt locuitori ai Rosiei, ci au fost adusi cu autocare si microbuze din zonele invecinate.

Iata filmul despre care va povesteam. Va rog sa aveti rabdarea de a urmari toate cele 9 minute si jumatate spre a va convinge cu proprii ochi despre adevarul afirmatiilor de mai sus.

Intrucat sunt convins ca nu doriti implementarea unor standarde duble in Romania, va rog sa solicitati, in aceeasi calitate de prim-ministru in care ati cerut anchetarea “agresorilor” domnului Barbu, si anchetarea persoanelor dovedite a fi agresat turisti straini sau jurnalisti la Rosia Montana. Consider, in calitate de cetatean platitor de impozite si capabil sa-si exercite dreptul de vot, ca toti cei dovediti vinovati trebuie sa plateasca, fie ca sunt protestatari sau angajati ai Rosia Montana Gold Corporation.

Va multumesc in avans pentru noua luare de pozitie in acest caz – sunt suta la suta convins ca veti face ceea ce trebuie si veti condamna, public, agresiunile documentate video de la Rosia Montana.

Cu prietenie,
Stefan Tivodar

Puzzle aniversar

N-are rost sa va plictisesc cu cuvinte pompoase. Va spun simplu, direct si pe sleau: vreau sa veniti la concertul aniversar Proiectul Tivodar.

In primul rand, m-as bucura sa fiti acolo pentru mine. Vreme de aproape zece ani am fugit, am luptat si v-am spus povesti prin fiecare cantec. Am scris povesti ale mele si am cantat povesti ale altora. Daca v-ati gasi timp sa veniti, mi-ati face unul dintre cele mai frumoase daruri: mi-ati spune ca, pentru mine, muzica trebuie sa mearga mai departe. N-aveti idee cat de mult conteaza un asemenea dar…

Proiectul Tivodar inseamna, insa, mai mult decat mine. Proiectul Tivodar e un puzzle in care fiecare dintre cei 6 membri ai echipei vine cu “piesele” proprii. Veniti sa vedeti Proiectul Tivodar pentru ei, pentru nebunii astia fain fara de care cantecele mele n-ar insemna nimic.

Va invit sa ne ascultati pentru Alex Nichita. Mai corect ar fi sa spun ca va invit sa faceti asta “din cauza” lui. Am inceput adevarata aventura a Proiectului Tivodar in 2009, alaturi de el. La inceput, se impartea intre chitara si vioara si incercam, impreuna, sa spunem mult cu mijloacele putine ale unui duo. Alex m-a provocat mereu sa spun povestile altfel, Alex mi-a inteles ciudateniile muzicale si a muncit cum a putut mai bine pentru a va uimi la fiecare concert in alt mod. Alex Nichita e unul dintre cei mai talentati muzicieni alaturi de care am avut norocul sa impart o scena, alaturi de care am avut bucuria sa scriu cantece. Vioara lui merita, pe 23 octombrie, aplauzele voastre – desigur, nici chitara distinsului proaspat laureat al Trofeului Festivalului Castanilor din Ploiesti nu-i mai prejos.

M-as bucura sa fiti in Puzzle pentru Ioana Purcarea. In copilarie, Ioana a vazut Lumea prin ochii unui membru in Corul de Copii Radio. Ioana a cantat pentru Papa Ioan Paul al II-lea si familia regala japoneza, Ioana a vazut scene americane si europene pe care putina lume le priveste – chiar si din public. Ioana parea nascuta pentru muzica. Dupa aceea, s-au intamplat tot soiul de lucruri ca-n viata de oameni mari si parea ca muzica va ramane doar o amintire. Ma bucur sa o am pe Ioana alaturi atat pe scena cat si in afara scenei. Ma bucur ca muzica este a cum o parte a prezentului nostru comun – asa cum, de altfel, si trebuie sa fie. Ioana e parte a echipei Proiectul Tivodar de aproape un an si stiu ca s-ar bucura tare mult sa va auda aplaudand-o.

Trebuie sa veniti la concertul nostru aniversar pentru Daniela Curcan. Multe dintre piesele Proiectului s-au schimbat iremediabil odata cu primele note curgand din vioara Danielei. Dani se pricepe de minune sa puna punctele de suspensie exact acolo unde cuvintele mele se dovedesc a fi neputincioase. Alaturi de Alex, Dani formeaza un duo violonistic perfect pentru noi – acel varf de lingurita de miere pe care oricine dintre noi l-ar adauga in cafeaua amara a zilelor ce trec. Miercurea ce vine, ar trebui sa veniti sa-i ascultati. Mi s-a soptit ca va pregatesc un moment nitel altfel decat v-ati astepta.

Ar fi tare bine sa veniti pe 23 octombrie la intalnirea cu Alex Cismaru. Va pot spune ca n-am cunoscut un chitarist mai bun decat distinsul cetatean tulcean sosit la Capitala spre a deprinde tainele compozitiei Jazz la Conservator. Alex cunoaste arta chitarei ritmice ca pe propriul buzunar si ii e la fel de usor sa duca la capat impresionante gimnastici solistice. Nu ma credeti pe cuvant, va rog. Veniti in Puzzle pe 23 octombrie – stiu sigur ca Alex se va bucura tare mult de intalnirea cu fiecare din voi.

Nu in cele din urma, s-ar cuveni sa ne intalnim pentru Andrei Simion. Muzica noastra avea nevoie de la bun inceput de ritm, iar el a venit catre noi, la finalul unui concert: n-aveti nevoie de un baterist? Nevoia exista, iar ce a urmat e deja istorie in Proiectul Tivodar: imi vine tare greu sa aud astazi cantecele grupului nostru fara sectiunea ritmica atent construita pe care Andrei o ofera la fiecare intalnire cu tobele. Andrei nu bate la tobe, ci canta la tobe. Andrei nu e tobosar, ci baterist. Andrei a revenit in muzica alaturi de Proiectul Tivodar dupa o pauza de cativa ani si sunt convins ca va zambi larg la sfarsitul fiecarei runde de aplauze pe care i-o veti oferi.

Suntem 6 oameni adunati laolalta de ideea de a construi mai mult decat o formatie: suntem grupul Proiectul Tivodar, suntem echipa PT. Implinim 4 ani pe 23 octombrie si cu ocazia asta va invitam la aniversarea ce va avea loc in clubul bucurestean Puzzle. Biletul va costa 20 de lei si vine la pachet cu un cadou din partea noastra: download-ul versiunii digitale a demo-ului Proiectul Tivodar – materialul include piese ce nu au aparut pe versiunea CD, lansata in 2012. Pentru rezervari, puteti intra aici. Ce ziceti? Ne vedem in Puzzle?

Televiziunea Nationala Gold Corporation

In fine, subiectul Rosia Montana ajunge si la televiziunea nationala. Mi-a placut tare mult dezbaterea legata de Problema Rosia Montana difuzata aseara in direct de TVR. Poate ca nu va pasa atat de mult, dar o sa va zic si de ce.

Intai mi-a placut fiindca l-am vazut in scaunul de moderare pe noul angajat teverist Liviu Mihaiu. “Ministrul Deltei Dunarii” s-a descurcat cu moderarea cam la fel de bine ca o fetita de 5 ani – n-a stiut sa pastreze un echilibru real intre partile intervievate si a sarit din tema in tema, neglijand sa preseze pentru raspunsuri acolo unde era cazul. De cele mai multe ori, asta s-a intamplat in favoarea RMGC.

Ideea asta ma duce cu gandul la un alt motiv pentru care mi-a placut dezbaterea: in platou au fost invitati o groaza de specialisti (nu chiar 50.000, dar pe-aproape), insa nimeni n-a apucat sa-si termine ideea cum trebuie. Am vazut pe sticla un public numeros, ni s-a spus ca e vorba de personaje importante, insa adevarate schimburi de idei n-au putut exista – timpul presa. Stimati producatorii ai emisiunii, nu credeti ca ar fi fost de dorit sa invitati in platou atatea personaje cate s-ar fi putut exprima cum trebuie in timpul de emisie de o ora si 10 minute?

Personal, cred ca o ora si 10 minute inchipuie nitel cam putin spatiu de discutie pentru o tema atat de stufoasa si controversata, care scoate zeci de mii de oameni in strada de mai bine de-o luna. Sunt convins ca Moise Guran si-ar fi cedat bucuros spatiul de emisie in schimbul unui loc in platou. Sunt convins chiar ca interventiile lui ar fi fost mai profesioniste decat exploziile lui Mihai Gotiu – un jurnalist altfel extraordinar, insa sufocat aseara de imposibilitatea de a se exprima.

Ca veni vorba de asta, mai exista o problema la emisiunea de aseara: solicitarea domnului moderator Mihaiu ca toata lumea sa se exprime simplu, fara detalii stiintifice. Inteleg faptul ca TVR e o televiziune nationala, receptionata si vizionata si de oameni a caror pregatire nu e tocmai de nivel academic – din pacate, informatiile legate de audiente disponibile aici ma fac sa cred ca nici macar ei nu mai tin televizoarele pe TVR. Inteleg, de asemeni, ca intentia domnului Mihaiu a fost aceea de a incerca sa ofere romanului simplu, de rand, o imagine asupra proiectului Rosia Montana.

In egala masura, inteleg prea bine si faptul ca romanul simplu, de rand, reactioneaza foarte bine la manipulari de tip electoral-comuniste care nu propun nimic concret – intocmai abordarea sefilor RMGC de aseara. Proiectul Rosia Montana poate fi combatut prin cifre, prin date stiintifice exacte. Cum aceste date n-au fost prezentate aseara, your average romanian va intelege ca RMGC e gata sa transforme Rosia Montana in raiul pe pamant, iar contestatarii nu permit asta din motive stupide si subiective. Din perspectiva asta (si nu numai), Televiziunea Nationala finantata din bani publici a facut aseara un imens serviciu de natura publicitara echipei Gabriel Resources – Rosia Montana Gold Corporation.

tvrmgc

 

Tacerea de dupa.

Ar trebui sa fim capabili sa vedem dincolo de existenta noastra murdara.

Suntem oameni, iar asta n-o sa se schimbe. Traim de pe-o zi pe alta, chiar daca iluziile ne fac sa credem ca privim in viitor. Traim in prezent, fiindca aici suntem inca in siguranta. Viitorul e un monstru ridat si mirosind a boala. Ne e teama fiindca stim ca, inevitabil, viitorul ne va aduce moartea. Intr-un final, draga cititorule, toate fobiile se-ntorc la origini: zeul Thanatos.

Incerc sa-mi fac prezentul mai frumos prin tot soiul de artificii. Cateodata cant, cateodata fotografiez. De fiecare data am norocul sa pot cuprinde cumva o secunda si s-o leg strans, in asa mod incat sa ma pot intoarce acolo daca vreau. Nu sunt nici primul, nici ultimul care face asta. Nu-mi iese mie, dintre toti care-au incercat, cel mai bine. Nu-mi iese, indraznesc sa cred, nici cel mai rau. Imi iese asa cum merit sa-mi iasa: imperfect, inegal, personal. Mai apoi, secundele mele isi parasesc timpul si pleaca la plimbare, asumandu-si haine si intentii noi pe masura ce voi, cei care cititi acum aste cuvinte, le intalniti si le imbratisati.

E tare important sa intelegeti ca secundele astea traiesc doar o data – atunci cand au fost parte din mine. Dupa aceea, devin cantece, cuvinte scrise ori fotografii si ma parasesc, indreptandu-se catre cei care au nevoie de ele. Nu ma mai intrebati pentru cine am scris cantecul X sau pentru cine e dedicata fotografia Y. Singurul raspuns pe care pot sa vi-l dau e unul care n-o sa va placa si n-o sa va raspunda la intrebare, de fapt: pentru voi. Cantece, cuvinte, fotografii – toate sunt pentru ca voi sa va jucati cu ele si sa le transformati in ce aveti nevoie, cand aveti nevoie. De aceea si sper sa le pastrati in inima si-n gand si sa va amintiti de ele si dupa ce eu n-am sa mai fiu.

Pentru mine e doar tacerea de dupa.

Lovitura sub centura

Cred ca voi cere azil politic. Daca asta nu se poate, macar azil cultural. Orice azil e de preferat casei de nebuni in care traim zilele astea. N-am cuvinte sa descriu atata mahnire si manie cata sta adunata, deopotriva, in inima mea. Pentru prima oara o zic cinstit: daca mi s-ar oferi acum, in timp ce scriu, sansa sa plec de-aici, as face-o fara sa clipesc.

Priveste filmul acesta cap-coada. Priveste cum “locuitori” ai Rosiei Montane sunt adusi cu autocare si microbuze ca sa-ngroase randurile protestatarilor pro-exploatare. Era asteptata vizita Comisiei Parlamentare Speciale la Rosia Montana. Priveste cum cetateni straini veniti sa se informeze cu privire la Rosia sunt agresati si goniti, sub deviza “afara din casa mea!”. Priveste cum insusi autorul filmarii este amenintat, agresat, gonit si el fara ca jandarmii sau politia sa faca ceva.

Priveste cum, sub amenintarea linsajului, un deputat roman e fortat sa-si ia talpasita. Poate nu va pasa ca turisti germani erau sa-si ia o bataie pe cinste din partea “minerilor” care nu cer decat locuri de munca. Poate ca va doriti, chiar, cateva vanatai pe corpul unui tanar jurnalist. Ma gandesc, insa, ca ar trebui sa va pese de un deputat roman, un reprezentat al statului. Nu-l apar pe Remus Cernea, nu-mi e simpatic. Cu toate defectele domniei sale, insa, el este un deputat roman, un oficial care a fost fizic agresat la Rosia Montana. Presupun ca nu se va sesiza nimeni in legatura cu asta.

Pe cale de consecinta, cu totii am fost agresati. Cu totii am fost fugariti si amenintati cu bataia. Voi merge la proteste cat de des voi putea, voi participa la marsuri, voi canta cantece si voi scanda alaturi de celelalte cateva zeci de mii de voci. Stiam ca la Rosia e rost de manipulare si suflete cumparate, dar cele aproape 10 minute din filmul de mai jos mi-au aplicat o lovitura sub centura, la care nu ma asteptam. Am scris toate astea dintr-o suflare, amarat si maniat totodata. Tie cum iti pare filmuletul acesta?

 

Oferta de nerefuzat.

Am un munte de bani.

Nu-i treaba ta cum l-am facut: poate-i un credit, poate-i o mostenire de la matusa Tamara sau cota mea parte dintr-o afacere ilegala cu eutanasiat catei de usturoi… In orice caz, n-am sa-ti dau tie socoteala. Important e un lucru pe care vreau sa-l ai foarte bine-n cap: am un munte de bani, iar banii inseamna putere.

Candva, unul ca mine ar fi poftit la chestii lumesti: virginitatea celei mai frumoase fete din sat ori terenuri exclusive de vanatoare. In vremurile astea, insa, tot ce-mi trebuie sunt bani – cat mai multi bani.

Ca sa ai, trebuie sa cheltuiesti – asa m-a invatat tata, in timp ce-mi punea in mana o carte scrisa acum muuulti ani de-un tip numit Machiavelli. Auzisem numele asta citat cu referire la Victor Piturca, prin urmare am crezut ca-i o carte despre strategii in fotbal si n-am vrut sa o citesc. Tata m-a obligat insa si bine a facut: acela a fost primul pas pe un drum educational de exceptie. Si-acum zambesc, aranjandu-mi cravata ce costa mai mult decat avansul primit la locul tau de munca, amintindu-mi de acele clipe frumoase. Viata e misto cand ai multi bani.

Iar eu vreau si mai multi. Mi-a trebuit o jumatate de minut sa te citesc: esti inca adormit, esti usor de pacalit, esti prea flamand ca sa-ti pese de ceilalti. Pentru tine, comunismul ceausist inca nu s-a terminat. Ti-e lene sa gandesti, iti pasa doar de propria piele si asta pe termen scurt – de azi pe maine. Tu ai produsul de care am eu nevoie, eu vin cu oferta.

Ca sa n-avem discutii cum c-as fi zgarcit, nu-ti ofer o suma concreta. Spune-mi, te rog, care e pretul pentru care ai fi dispus sa vinzi sanatatea ta si a copiilor tai? Cat ma costa sa rad niste munti de care n-am nevoie, in goana pentru mult, foarte mult aur? Cat ma costa sa afirmi, cu convingere, ca aia de striga impotriva mea sunt ecologisti de duminica?

Poti sa-mi spui cat ar trebui sa platesc pentru ca toate televiziunile, ziarele si posturile radio sa minta pentru mine? Cum, nu se poate sa faca toate chestia asta? De ce? Biiine…spune-mi, atunci, cat trebuie sa platesc pentru ca Parlamentul tarii tale sa faca o Lege speciala numai pentru mine, o lege care-mi permite sa ma imbogatesc si mai mult si-apoi sa ma car, lasandu-va pe voi sa aveti grija de poluare si alte cele. Cat costa un Presedinte? Dar un Prim Ministru?

Viitorul e o chestie filozofica si-atat. Viitorul e facut din multe zile de “azi” lipite una de alta – de ce te-ai gandi la altceva decat la ziua de azi? In cateva zeci de ani, o sa mori – ce-ti pasa tie de lacuri de cianuri si alte bazaconii inventate ca sa nu pot eu incepe sa-mi fac treaba? Nu vrei sa traiesti boiereste cat inca mai ai viata? Am un munte de bani si poate fi al tau. In schimb, nu-ti cer decat patru munti de aur si argint, imbracati in stanca si paduri seculare. Semneaza aici.

Romania ca un caine fara stapan

Un blog oarecare publica anuntul inflacarat-dramatic legat de un stapan care si-ar fi dus teckel-ul spre eutanasiere fiindca acesta ar fi muscat pe cineva. Se spune ca ar fi vorba de un animalut de 6-7 kilograme, adus la ecarisajul din Pallady cu botul prins cu banda scotch. Mai mult de-atat, se afirma hotarat ca animalutul zace in boxa 100 si ca ar fi bine sa se grabeasca cineva spre a salva cainele de la moarte, prin adoptie. Avem o alta stire de citat pe radio, web si TV – Rosia Montana poate sa mai astepte.

Articolul are 74 de comentarii, dintre care 3 sunt ale mele. Majoritatea covarsitoare a acestor comentarii blameaza stapanul “fara inima”, “idiot”, “nemernic si nenorocit”, “impotent”, “om fara suflet si fara minte” si reflecta o dragoste neconditionata fata de animalul chinuit si trimis spre moarte la ecarisaj.

Cineva, plictisit de atata ipocrizie, indrazneste sa replice intr-un ton mai acid si ironic. Furia multimii isi schimba tinta dinspre stapanul criminal catre noncomformistul cu idei (recunosc si eu) pe alocuri exagerate. Iata, via copy/paste, unul dintre acele comentarii crestinesti postate de iubitori de caini in cadrul acestui articol:

“K.M.Z says:
23/09/2013 la 10:54 pm
vai mancatear cancerul si ciuma…fii blestemat jigodie ordinara pana in 7 generatii…putreziuar carnea pe tine,sa-ti doresti sa mori,dar sa n-ai parte de moarte usoara…fii blestemat pe veci…AMIN!”

Blestemele se-ntind in continuare, pana la momentul pe care-l asteptam: semnatarul articolului la care toata lumea s-a grabit sa comenteze intreaba daca a mai verificat cineva stirea. Informatia ar fi fost preluata, fara verificare, de pe o pagina de Facebook. Nu stie nimeni daca acel teckel exista si daca a fost intr-adevar lasat spre eutanasiere in adapostul din Pallady.

Articolul despre care va scriu a fost publicat de catre doamna Anda Murgu acum 2 zile. Niciunul dintre virulentii atacatori ai stapanului cu ganduri de eutanasiere nu a facut, in aceste doua zile, calatoria la adapostul din Pallady pentru a verifica stirea sau adopta catelul. Ma-ntreb insa cati dintre acei oameni au facut pana acum drumul pana la Universitate, ca sa protesteze impotriva legii ce permite eutanasierea cainilor fara stapan.
P.S. : pe pagina de Facebook a doamnei Murgu, apar lamuriri: teckel-ul este pentru a doua oara in adapostul ASPA din Pallady. Cainele a fost luat de pe strada, vaccinat si sterilizat, apoi oferit spre adoptie unei familii. Acea familie s-a vazut nevoita sa-l readuca la adapostul ASPA, dupa ce cainele a muscat un membru al familiei.

Iata cateva opinii personale, venite din partea unui iubitor de caini. Echipa ASPA este vinovata de oferirea spre adoptie a unor animale neevaluate in privinta comportamentului agresiv. Familia este vinovata pentru lipsa de documentare in privinta rasei animalului de companie dorit si pentru lipsa efortului de a educa animalul prin dresaj – nu putem, insa, sti sigur daca aceste lucruri n-au fost incercate fara succes. Sa nu uitam nici faptul ca nu s-a confirmat detaliul maltratarii cainelui cu banda scotch ori cererea stapanului ca animalul sa fie eutanasiat.

Ce se confirma insa e graba cetateanului de rand de a comenta cu patima fara sa se informeze in prealabil. Instinctul de pensionar revoltat de orice tip de galagie si nostalgic dupa confortul comunismului il impiedica pe omul de rand sa concluzioneze altfel decat asa cum simte, visceral. Protestam impotriva eutanasierii cainilor comunitari fiindca ne e drag pana peste poate Grivei din usa blocului (desi il preferam afara si nu in propria sufragerie), protestam pro Rosia Montana fiindca rezonam cu “minerii” – si noua ne e teama sa nu ne pierdem slujbele cu care ne-am obisnuit.

Ne place atat de mult, ca natie, sa fim manipulati, incat am face orice pentru placerea vinovata de a actiona fara sa suportam consecintele. Politica se descurca cu succes in a oferi calea perfecta de scapare, Minciuna pe care ne place s-o credem. E bine sa lasam RMGC sa se ocupe de aurul nostru.

In strada vor iesi din ce in ce mai putini dintre tineri. In sanul generatiei noastre se cuibareste, incet, teama ca singurul drept de proprietate ce li se va mai permite curand e cel asupra unui bilet de avion. Nu stiu ce adapost o sa ne gazduiasca si daca vom fi, pana la urma, eutanasiati sau nu de istorie. Ce cred cu tarie e ca, atata vreme cat nu ne vom asuma mai multi responsabilitatea, Romania va ramane ce e astazi: un caine comunitar, vagabondand fara tinta pe strazile democratiei.

Nu in ultimul rand, DA! – cainii clasificati ca fiind agresivi si incontrolabili pot fi eutanasiati, indiferent de dimensiune sau pedigree.

O mana de oameni

Multumita echipei ViraFilms, iata aici intreaga coloana de manifestanti care a traversat intersectia Budapesta.

Undeva, pe la minutul 9:30, fata mea si-a Ioanei se iteste, pentru scurta vreme, in peisaj. Am fost multi. A durat cam vreo douaj’ de minute sa trecem toti, cap-coada.  Ma bucur ca am putut sa fac plimbarea asta impreuna cu voi. Sper sa ne revedem curand.

Protestul meu.

Protestul meu e indreptat impotriva ignorantei.

Investitorul “canadian” nu-i prost de loc – stie unde sa preseze cu spaga, unde sa foloseasca presa si unde sa ignore cu desavarsire orice semn al gandirii de bun simt. Nu pot spune insa ca nu ma asteptam, iar din prisma asta RMGC e, poate, raul necesar de care chiar aveam nevoie.

II inteleg si pe oamenii aia din Rosia Montana, pana la urma. Zona e declarata monoindustriala si oamenii n-au ce altceva sa munceasca, daca vor sa ramana la Rosia, decat minerit. Minerii sunt oameni simpli (exceptandu-l pe poetul Miron Cozma, desigur), asa ca-i normal sa poata fi pacaliti usor cu promisiunea unor locuri de munca. Da, vor fi locuri de munca, insa nu pentru minerii romani – putini dintre ei au calificarile cerute de noile tehnologii pe care RMGC vrea sa le foloseasca.

In jurul nostru, schije din Noul Comunism aparut in 1989 se incapataneaza sa ramana infipte in ranile ce tulbura trupul acestei natiuni. Un singur lucru poate fi mai puternic decat comunismul pentru tovarasii aia de la Putere: tentatia banului.

Intai de toate, nu-nteleg gasca tovarasului Ponta. Creierul meu refuza sa priceapa cum e posibila atata dragoste de bani incat sa fii gata sa-ti vinzi tara pe pretul corect. Pricep ca poate domniile sale au planul sa-si duca vlastarele la studii si inradacinare prin strainataturi, dar chiar e necesar sa ne jucam aici, pe pamant romanesc, de-a dezastrul ecologic?

Mai apoi, nu-i inteleg pe ziaristi, pe TOTI ziaristii de la noi. Cati bani sa fi primit sefii de televiziuni ori ziare ca sa taca sau sa denatureze realitatea? De ce a fost nevoie sa iasa 10.000 de oameni in strada duminica trecuta pentru ca protestul sa devina brusc legitim si bun de dat pe sticla? De ce citim articole pertinente despre fenomen doar in presa de-afara? De ce posturi ca Romania/Realitatea TV sau Antena 3 raman inca vehicolul prin care RMGC murdareste cu minciuni si dezinformare? De ce, dupa toate astea, pseudovedete ca domnii Badea si Gadea mai au inca public in fata televizoarelor?

Nu in cele din urma, ma declar incapabil sa-i inteleg pe cei care raman in casa in zile cum a fost ieri. Ma declar absolut incapabil sa-i inteleg pe oamenii indignati, care scriu pe Facebook ca s-au saturat de atata Rosia Montana si proteste si ca vor si ei sa auda despre alte subiecte. Nu inteleg cum poti sta nepasator sau te poti declara plictisit si agasat cata vreme stii ca, in ochii celor Alesi, esti doar un numar intr-un sondaj de opinie trucat, doar un nume pe-un tabel din sectia de votare aferenta, doar un platitor de impozite din ce in ce mai mari.

Cam cati s-ar putea calcula ca am fost duminica seara. Date via Modulab. Photo edited by Cristian Vasile.

Protestul meu e indreptat impotriva ignorantei. De cele mai multe ori, e de recomandat sa te smulgi din multime si sa fii tu insuti, cu bune si rele, cu ambitia de a fi primul, fara conformism sau compromis. Nu trebuie sa uitam niciodata asta. De data asta, insa, ma inscriu bucuros la rolul de particica a unei multimi. Ar trebui sa ne-adunam cu zecile de mii in fiecare zi a saptamanii, pana cand, dincolo de afacerea Rosia Montana, toti cei care trebuie sa inteleaga vor intelege ca pamantul asta, dimpreuna cu sanatatea lui si a noastra nu-s o marfa de vandut dupa bunul plac.

Viata ca o betie cu cianura

S-a dus vecinu’. A naibii treaba, acum cateva zile chiar ma minunam ca nu l-am mai vazut jos, in fata chioscului din care-si castiga traiul. Pacat de el, era un om bun.

Cica era numai lapte si miere pana l-a parasit nevasta – dupa aia, a luat-o pe ulei si lucrurile au scapat de sub control. Candva, fusese om de nadejde in comitetul blocului – acum, vindea fara bon fiscal marfa valorificata de la tiganusii sterpelitori din cartier si se insotea, in miez de noapte, numai cu vagabonzii alcoolisti ce se aciuasera in zona.

Dincolo de ciroza care i-a batut ultimul cui, vecinu’ a fost un om slab, ingropat (la propriu, chiar) de ghinioane si neimpliniri. Stia ca e bolnav grav, dar l-am vazut in ultima vreme aproape de fiecare data cu un pet de jumate de bere in mana stanga – singura pe care o mai putea folosi. Unii ar zice ca si-a meritat soarta. Nu l-am cunoscut prea bine, insa in putinele dati in care ne-am intalnit si-am povestit, m-a facut sa-l aflu drept un om bun, aflat cand nu trebuia acolo unde nu trebuia sa fie. Imi pare rau ca s-a dus.

Din pacate, e posibil ca tot poporul roman sa aiba soarta asta. Abia acum invatam cum sa luptam pentru ce-i de drept al nostru si mi-e teama ca ciroza numita Parlament si cancerul numit Senat sunt prea adanc sudate in fiinta noastra ca sa avem alta sansa…si pentru ca-i ciroza, “ficatul” national nu rezista. Ne imbatam usor, cu apa rece. Poti sa te-ncrezi in “citostaticele” proteste de strada, desigur…

Mi-e teama, insa, ca cea mai pura cianura nu va fi in stare sa ne descopere decat cateva miligrame de aur in Senat sau Parlament – insuficient cat sa tapetam cu el Icoana Patriei asteia atat de incercate de greutati. Daca inchidem ochii si acum, daca acceptam minciuni si acum, n-o sa treaca mai mult de-o generatie pana cand se va spune la fel si despre noi, cei care si-au cumparat cu sanatatea o picatura neglijabila in plus la “buget” : ne-am meritat soarta.

artwork by Cohn & Jansen JWT

Problema maidaneza.

Un caine comunitar e un caine nedorit de stapani.

Comunitarul n-are casa ori odihna usoara – el se hraneste pe strada, din ce vaneaza sau primeste. Comunitarul traieste in haite pentru ca, literalmente, haita este singura care-l sprijina la nevoie. Manat de sentimente de vinovatie sau probleme de atasament fata de cei asemeni lui, omul poate alege sa-l hraneasca sau mangaie ocazional, insa nu-si va asuma niciodata responsabilitatea cresterii si educarii comunitarului.

Poate ca maidanezul nu merita sa moara, dar in lipsa unei educatii oferite de un stapan uman, maidanezul nu e altceva decat un animal salbatic de care s-ar cuveni sa ne protejam. Fii pregatit pentru varsarea asta de sange, daca nu esti pregatit pentru responsabilitatea de a fi cu adevarat prietenul unui patruped. Daca iubesti un caine comunitar, ia-l in casa si invata-l cu tine, nu-l lasa pe strazi sa-si caute hrana asa cum stramosii lui faceau acum mii de ani.

Fii pregatit sa faci greva foamei si fii pregatit de mitinguri si marsuri – dar fa-o, intai de toate, impotriva acelui angajat de ONG care si-a asumat, prin semnatura pe un document oficial, ca nu va elibera inapoi pe strada cainele comunitar microcipat care l-a omorat pe Ionut. Fii pregatit sa protestezi impotriva Autoritatii Nationale pentru Supravegherea si Protectia Animalelor, care a angajat in Bucuresti doar 8 hingheri, in vreme ce 7 milioane de lei se odihnesc, linistite si netulburate, in conturi. Fii pregatit sa protestezi impotriva celor care au deturnat milioane din fonduri europene acordate special pentru sterilizarea comunitarilor inca de acum 5-6 ani – fonduri ce ar fi scazut semnificativ gravitatea problemei de astazi.

Conform unui calcul statistic aproximativ (rezultatele recensamantul in 2012 in Bucuresti versus numarul apoximativ de comunitari vehiculat de Primarie), fiecare caine comunitar ar putea fi sustinut de 26 de bucuresteni. Va urez sa-i salvati pe toti. Nu ma opun… dar luati-i in curtea propriei case sau in caldura propriului apartament. Dovediti-va natura de fiinte superioare asumandu-va responsabilitati, nu lasand animale cu un comportament imprevizibil in libertate… iar cand vi se face mila privind in ochii unui maidanez flamand, amintiti-va asta: un caine comunitar e un caine nedorit de stapani.

Haine noi

Proiectul Tivodar trece, de cateva luni, printr-un proces de schimbare si rafinare a constructiei muzicale. Nu stim daca rezultatul o sa va placa sau nu, dar muncim cu inima deschisa, alaturi de Adrian Cristescu si Maxima Records la primul album de studio al echipei. Rezultatul final incepe sa se intrezareasca – suntem, insa, departe de momentul in care va vom putea arata prima piesa noua.

Nu stiu daca ati apucat sa ne vedeti la vreunul din concertele noastre in formula extinsa ce s-au petrecut de prin martie incoace. Multumita lui Iulian Horatiu, insa, va putem arata cum suna formula de 6 a Proiectului – aici, pe scena Folk You 2013.

Iesiti din casa daca va pasa.

Rosia Montana e cea mai mica dintre problemele noastre acum.

Problema numarul unu e urmatoarea: in tara libera numita Romania, contracte grase de publicitate obliga majoritatea presei romanesti sa distorsioneze realitatea. Poate ca e vorba de mai mult decat contracte de publicitate – presupun ca n-o sa stim niciodata adevaratele motive. Un lucru e fara de tagada, insa: majoritatea covarsitoare a posturilor de televiziune romanesti au ignorat cu desavarsire prima saptamana a protestelor de la Universitate, iar duminica seara – atunci cand s-au adunat prea multi oameni pentru ca stirea sa nu fie totusi data pe post, numarul protestatarilor a fost distorsionat grav prin diminuare.

foto by George Popescu

Sa spunem ca m-as declara dispus sa inteleg cenzura in cazul posturilor comerciale, care depind de bugetul de publicitate pentru a emite. Sideranta ramane, insa, lipsa totala de reactie a TVR, post national de televiziune, platit din bani publici, la usa caruia protestele au batut sambata seara. Postul national de televiziune ar trebui sa-si faca treaba relativ echidistant, ar trebui sa relateze, daca nu sa investigheze. Postul national de televiziune, a carui existenta este finantata din bugetul public, ar trebui sa faca jurnalism.

Problema numarul doi e urmatoarea: in tara libera numita Romania, difuziunea responsabilitatii face ca oamenii sa sustina protestul de pe canapea, in fata televizorului – mijloc de informare viciat, dupa cum am apucat deja sa va povestesc. Unii oameni considera ca ce se-ntampla la Rosia Montana nu-i priveste, fiindca ei nu traiesc acolo unde se va incepe exploatarea. Altii considera, informandu-se superficial, ca exploatarea in forma propusa acum este buna, fiindca salveaza o localitate, creeaza locuri de munca pentru vechii mineri din zona si aduce multi bani bugetului de stat. Exista si oameni dezgustati de golanasii aia fara serviciu si responsabilitati care se-aduna la Universitate ca sa faca scandal, in timp ce beau si fumeaza cine stie ce droguri – oamenii aceia cred ca la Universitate se strang cateva zeci, poate sute, de protestatari. Oamenii aceia chiar cred ca aseara au iesit in strada maxim 5000 de “oi” deindividualizate, strigand sloganuri in necunostinta de cauza.

Oricum ai privi lucrurile, exista un singur numitor comun pentru cele 3 situatii: fraza “nu e treaba mea”. Acesti oameni sunt, in marea lor majoritate, cetateni cu drept de vot – cetateni care vor decide, in curand, cine ne va conduce.

Problema numarul trei deriva din celelalte doua, enuntate mai sus: de fapt si de drept, protestul nu e numai impotriva exploatarii de la Rosia Montana (care, probabil, se va face, in ciuda opozitiei populare). Dincolo de cauza in sine, protestul e de fapt impotriva unei clase politice manjite de coruptie si interese, protestul e impotriva licitatiilor aranjate, protestul e indreptat impotriva cenzurii si dezinformarii de care aceasta tara inca n-a scapat, la aproape 25 de ani de la revolutia anticomunista.

I-au trebuit cam 20 de minute coloanei de manifestanti sa treaca pe langa noi, de la un capat la celalalt, pe bulevardul Stefan cel Mare. I-am urmarit, apoi ne-am alaturat si noi marsului. Photo by Militia Spirituala.

Rosia Montana e cea mai mica dintre problemele noastre acum. Avem lupte mult mai importanta de dus: aceea pentru a ne uni cu adevarat intr-o singura voce, aceea de a arata ca votul nostru conteaza intr-adevar, aceea de a dovedi ca versurile Imnului Romaniei (compuse si publicate in timpul Revolutiei de la 1848) sunt cu adevarat reprezentative si pentru Romania anului 2013 – toate astea ne privesc in mod direct pe fiecare din noi, indiferent daca locuim sau nu la Rosia Montana. Iesiti din casa daca va pasa! Iesiti din casa in fiecare seara la fel ca aseara, chiar daca premierul Ponta spune ca proiectul va fi inchis.

p.s.: Luati-va cu voi telefoanele mobile ori aparatele foto. Faceti o tona de poze si filmati pana va crapa bateriile, apoi ocupati-va sa postati ce-ati cules pe orice retele de socializare preferati. Intr-o tara in care presa nu-si face datoria, cenzurand prin omisiune, denaturare sau lipsa de profesionalism nicio fotografie nu e redundanta, niciun filmulet nu e “la fel ca oricare altul”.

Ce ne iese noua din afacerea Rosia Montana?

Am fost in Piata Universitati, am fost si-n Piata Constitutiei si ma mai duc si astazi. Ca mine, au mai fost aseara poate vreo 200 de oameni, majoritatea lor tineri liceeni sau studenti. Toata lumea a fost organizata: jandarmii mai bine, protestatarii mai putin. S-a strigat cu naduf, din inima. S-a batut, asurzitor, in pet-uri de 0.5l cu monezi in ele. S-a filmat HD, s-au facut mii de poze.

Nu cred ca asta va rezolva ceva.

Cei care au decis sa-si faca cunoscuta nemultumirea in strada sunt, totusi, prea putini ca sa conteze – degeaba strigi in miez de noapte in fata Casei Poporului, la ora aia nu e nimeni la munca. Proiectul “Rosia Montana” e un proiect ce presupune multi bani, atat in termeni de exploatare, cat mai ales in termeni de mita – nu va renunta nimeni la partea lui de coliva, indiferent cati tineri cer asta prin proteste. Poate mai devreme, poate mai tarziu, cu siguranta impotriva mediului inconjurator si a extrem de putinilor (inca) locatari ai Rosiei Montane, exploatarea va demara cu succes.

Toata povestea asta trista si incorecta pana la Dumnezeu si-napoi are, insa, un soi de happy-end al ei – un happy-end pe care nu l-as vrea patat de ura si violenta in seara asta, cand se anunta la proteste si galeria Stelei.

Partea buna in toata povestea asta e ca Romania isi poate recapata, cumva, glasul. Iesind in fiecare seara la Universitate, oricine poate intelege ca cei de-acolo nu sunt Golani (pe modelul incurajat public de tovarasul Iliescu in 1990). Mergand si tu acolo sa-ti unesti vocea cu alti tineri care striga, dovedesti ca se poate protesta civilizat, fara violenta sau jigniri inutile. Mergand acolo, poti intelege ca jandarmii nu sunt in strada ca sa cenzureze, ci ca sa-si faca datoria pe care slujba le-o impune. Mergand acolo unde protestatarii se aduna, seara de seara, arati nu doar ca-ti pasa de Rosia Montana – de fapt, manifestarea e o dovada ca inca mai traiesc pe pamant romani altruisti.

Aseara, in fata Casei Poporului. Eram si eu acolo. Photo credits: Cristian Vasile

Cred ca, de data asta, banul va fi mai puternic decat bunul simt si revolta poporului. Cu toate astea, daca reusim sa intelegem cu adevarat ca poporul are dreptul si obligatia sa se revolte atunci cand situatia o cere, daca reusim sa pastram lupta nepatata de violente inutile, daca reusim sa delimitam protestul de elucubratiile diversilor pacalici angajati de un partid sau altul sa faca atmosfera – daca toate astea se vor intampla, poate ca Romania mai are o sansa la adevarata libertate, azi inca straina noua.

Galeria Nationala

Mai sunt cateva momente. Antrenorul se-ntoarce spre banca rezervelor si da, aprobator, din cap. Jocul incepe din nou si e nevoie de goluri.

Sa fii echipier al nationalei Romaniei nu-i taman usor, in ziua de azi. Baietii nostri nu prea mai castiga decat in amicale de forma cu divizionare C, Mutu nu mai apare in lot iar dintre cei ramasi niciunul nu are potentialul de fotomodel pe care Briliantul il etala candva.

Pana si Piturca ne-a ajuns indiferent – antrenorul nationalei e ca durerea aia surda de masea de care nu mai scapi, dar pe care ai invatat sa o ignori fiindca orice alta actiune e inutila. Echipa nationala “da gol” mai nou numai cand vine vorba de audienta pe stadion. Poate ca situatia asta e exact ceea ce primul nostru 11 merita: sucombarea in anonimat.

Poate ca problema sta in salariile mici si motivatia mult mai importanta a jocului la echipa de club. Poate ca pe undeva, cineva joaca si castiga la pariuri. Poate ca, pur si simplu, aia 22 de jucatori adunati de selectioner nu-s suficient de buni prieteni intre ei incat sa formeze o echipa reala si-n teren. Poate ca vina e la ei pentru ca, dupa 1994, doar Steaua ne-a mai scos in strada sa sarbatorim vreo victorie…

…dar poate ca nici noi, astia din tribune, nu suntem suficient de buni prieteni intre noi incat sa formam o echipa reala, o galerie asa cum am vazut ca se poate la Legia Varsovia-Steaua (ai lor) sau la Swansea – Petrolul (ai nostri). Poate ar trebui sa dovedim mai mult ca ne pasa…pana una-alta, actuala campanie de calificare mai are niscaiva sanse.

Ma gandesc ca ar fi fain sa mai dam o sansa Tricolorului intr-una din cele mai indarjite rivalitati fotbalistice din zona asta de Europa: Romania-Ungaria. Candva, Hagi accepta sa se reintoarca in Nationala special ca sa puna umarul la victoria asupra vecinilor (si ei) tricolori. Ma gandesc ca, de data asta, Galeria poate fi acel “Hagi” de care nationala are nevoie. Ungaria e peste noi cu doar un punct. Cred ca e cazul sa intervenim – nu mai putem sta in banca de rezerve.

Pana la meci, puteti “iesi la incalzire” pe pagina de Facebook a City Insurance – sponsorul Nationalei construieste galeria de bloggeri a Romaniei pe National Arena. Daca n-ai reusit inca sa-ti iei bilete, e bine de stiut ca, vizitand spatiul mai sus mentionat, ai sansa sa castigi bilete in galeria bloggerilor iar alte surprize urmeaza si-n weekend-ul de dupa partida. Pe blogdefotografie.ro te asteapta un alt concurs, organizat tot cu ajutorul City Insurance – o alta posibilitate sa castigi bilete la Romania-Ungaria.

Am cules, in teren, suficiente cartonase galbene. E timpul sa le adunam in tribuna plina-ochi si sa le ridicam, strigand intr-o singura voce: “Hai Romania!”.

E timpul sa fim suporteri adevarati, chiar daca nu-i taman usor, in ziua de azi. E timpul pentru inca un meci mare, impreuna. Mai sunt cateva momente. Jocul incepe din nou si e nevoie de goluri.

Realitati paralele

In mintea mea, am castigat deja tot. Stelele ne sunt la degetul mic, banii s-au transformat in hartie igienica, iar toata lumea plezneste de sanatate distribuita, aleatoriu dar fericit, prin galaxie.

N-avem probleme nici cu razboaiele, nici cu Bursa, nici cu Dumnezeu. De razboaie am scapat fiindca nu mai avem nevoie de victorii la Bursa. De Bursa am scapat, fiindca nu mai avem ce sa tranzactionam: banii sunt, astazi, la fel de inutili ca si orice controversa legata de cine e Presedinte. Nu e nimeni Presedinte, caci nu-i nevoie de asa ceva daca n-avem granite si nici nu ducem vreun soi de razboi bolnav pentru cucerire sau, cum ii zicea nu demult, “apararea democratiei”.

Cum spuneam, Dumnezeu s-a cumintit si El. In loc sa ne ceara tribut de sange, in loc sa ceara supusilor sa se lupte intre ei pentru dobandirea de avutii sau pentru a converti popoare, Dumnezeu ne cere acum doar sa-L lasam in pace, ca sa aiba timp pentru tot praful adunat de mii de ani pe Calea Lactee. Treaba asta pica taman bine, pentru ca navele noastre de transport s-au tot plans de vizibilitatea scazuta in zona.

Oricine isi poate tipari banii de care are nevoie. Am inteles ca asta e solutia urmarind, cu atentie, obiceiurile vechilor State Unite ale Americii. Toate datoriile au fost stinse si sistemul functioneaza, acum, perfect.

Oamenii au invatat ca-si pot alege locul de munca in care le place cel mai mult sa activeze si se pot oricand reconverti profesional, daca ceva ii nemultumeste, fara presiunea unui salariu. Oamenii au invatat ca doar valoarea profesionala este singura moneda reala de schimb si ca reusita intr-o incercare e singura rasplata adevarata. Prin urmare, in ziua de azi avem doar profesionisti in arii pana nu demult suferind din cauza amatorismului: invatamant, politie, medicina, inginerie sau entertainment.

Ne-am gandit ca-i bine sa terraformam Universul, dar asta se-ntampla doar la nivel administrativ. In loc sa ne-apucam sa schimbam conditiile atmosferice peste tot pe unde aterizam, ne-am gandit ca-i mai istet sa ne respectam intelegerea si sa ne adaptam noi la conditiile de mediu, lasand Universul asa cum l-a voit Cel de Sus.

In contrapartida, am primit dreptul sa numim planetele cum ne dorim. Prin urmare, poti vizita, daca vrei, planeta Chicago, planeta Praga sau planeta Bolintin Vale. Solutia e, fara indoiala, perfecta: astfel, drumul intre oricare doua orase se realizeaza extrem de rapid, pe Autostrada planetara disponibila chiar si celor care au avut un contract neonorat cu firma Bechtel. In plus, orice oras dobandeste, astfel, acces usor la munte sau mare iar Sarbatoarea Zilei Nationale a Universului, desfasurata pe tot parcursul lunii Decembrie, poate fi sarbatorita cum se cuvine, cu iesirile adecvate la gratar.

In mintea mea, locuim cu totii in pace, liniste si respect pentru viata. Din pacate, realitatea arata altfel iar, pe Pamant, oamenii inca se razboiesc in cuvinte si arme pentru tot soiul de avutii fara de valoare.

o calatorie in centrul Zidului

N-o sa se intample niciodata: n-o sa daramam Zidul. Nu suntem noi acel gen de oameni, noua ne place sa stam ascunsi la umbra caramizilor, sa stim ca avem o granita care sa ne apere, sa ne salveze de ce-i incomod.

Ni s-a zis noua la orele de istorie ca Europa ne e datoare fiindca am oprit turcii din cuceriri. Ni s-a zis ca dacii erau cei mai drepti si mai viteji dintre traci, ni s-a zis ca ne-am aruncat in Razboiul 2 mondial de partea gresita din cauza ambitiilor unui singur General. Ni s-a zis ca am platit tributul de sange la Revolutie, deci am scapat de comunism. Ni s-au zis multe neadevaruri si am ales sa le credem pe toate, pentru ca la adapostul Zidului e mai simplu.

Am citit varii cronici ale concertului Roger Waters, chiar m-am incumetat sa scriu si eu una. Suntem un popor cu opinii – asta e bine, opiniile ne tin ocupati si, in loc sa privim dincolo de proiectii si de Zid, ne minunam de ce-i in fata noastra, mai usor de atins si inteles.

Da, a fost un Concert, un Spectacol, un regal vizual sprijinind cea mai buna productie sonora pe care a gazduit-o tarisoara noastra.

……..

Scriu putin cate putin la textul asta, in micile pauze pe care munca mi le permite. Ma infierbantasem si voiam sa povestesc despre cum un simplu om reuseste sa imbratiseze sistemul strans-strans de tot si sa produca, cu ajutorul imbratisarii acestea, tocmai arta impotriva sistemului. Voiam sa spun ca a sti sa ambalezi comercial un produs nu-i tocmai ceva rau, mai ales daca produsul tau are valoarea unui mesaj original, pozitiv. Voiam sa scriu ca “The Wall 2013″ e o dovada ca se poate orice, cu conditia sa vrei. Se poate, in orice domeniu: politica, arta, viata de zi cu zi.

Dupa asta, mi-am dat seama, insa, ca acel “cu conditia sa vrei” schimba, pentru Romania, totul. Noi nu vrem. Ne lamentam in postari pe blog, in statusuri de Facebook, in declaratii politice si in discutii la un pahar, pe Lipscani – de fapt, insa, noi nu vrem. Ideea ca poporul din care faci parte e ceva mai mare si mai important decat tine insuti lipseste cu desavarsire acestor ultime generatii. Poate candva am avut habar ce-nseamna asta, dar ideea ca exista o cale mai usoara decat efortul conjugat al unei generatii a prins radacini uluitor de bine si periculos de adanc.

Cata vreme pe acest pamant inca se fura, inca se minte la nivel de puteri in Stat; cata vreme reusesti in ce vrei doar daca stii pe cine trebuie; cata vreme inca aruncam chistoacele de tigari pe trotuar sau pe strada; cata vreme inca trecem pe rosu la stop si cata vreme nu simtim ca un agent de Politie are cu adevarat puterea sa ne protejeze sau pedepseasca; cata vreme Centrul Vechi al Capitalei e plin in fiece noapte, dar muzeele si teatrele abia se chinuie de pe-o zi pe alta; cata vreme consumam mai de graba o bere rece decat o carte buna; cata vreme ne bucuram ca de-a doua venire a lui Mesia fiindca ne raman doi poli dupa ce platim ratele la banca – cata vreme se-ntampla toate astea, inseamna ca suntem doar caramizi in Zid, inseamna ca fiecare din noi este, in fapt, Zidul.

N-o sa se intample niciodata: n-o sa daramam Zidul. Nu suntem noi acel gen de oameni, noua ne place sa stam ascunsi la umbra amortirii, caci ne e frica de esec si ne terorizeaza gandul schimbarii. Trebuie sa recunosc, insa, m-a infiorat pana la os momentul din “deschiderea” concertului lui Roger Waters in care toti cei din jurul meu au inceput sa cante, alaturi de John Lennon, urmatoarele versuri:

“Imagine there’s no countries
It isn’t hard to do
Nothing to kill or die for
And no religion too
Imagine all the people living life in peace

You, you may say
I’m a dreamer, but I’m not the only one
I hope some day you’ll join us
And the world will be as one”…

Pink Floyd. Un pic de istorie.

Fierbe internetul romanesc, pe zi ce trece, tot mai intens: indata bate la usa Palatului Parlamentului domnul Roger Waters iar noi n-avem “the facts straight” legat de Pink Floyd, Zidul sau cum se face ca domnia sa e cel mai realizat din cei 5 magnifici ai rock-ului britanic. Fiind un fanuletz al trupei in cauza, m-am cam infiorat citind, in ultimele zile, materiale care mai de care mai istet redactate.

Desigur, e foarte posibil (si chiar recomandat, la nivelul de inteligenta al generatiei care tocmai a dat BAC-ul) ca presa culturala adevarata sa fie acaparata de capodoperele eterne marca Smiley si Antonia. Nu ma pretind a fi cel mai competent fan, dar nu pot sa nu incerc si varianta mea la articole de tip “de ce s-au despartit PF si cum a revenit Roger Waters”. Here it is, deci.

Pink Floyd e un nume sub care stau adunate mai multe incarnari. Intai, e trupa de la inceputul anilor 60, din care faceau parte Syd Barrett (in plina forma componistica si luciditate mentala), Nick Mason, Roger Waters si Richard Wright.

Barrett – unul dintre pionierii experimentelor pe chitara electrica, citat de Jimmy Page ca influenta majora in cariera sa – a fost cel care a adus trupa studenteasca sub reflectoarele lumii, cu piese precum “Arnold Layne” sau “See Emily Play”. De pe la inceputul lui ’67, insa, Syd a inceput sa-si gaseasca tot mai des inspiratia in LSD ( si cine stie ce alte substante), instrainandu-se de colegii de trupa si, ulterior, de intreaga Lume.

Pink Floyd in formula de 5.

 

A doua “incarnare” a trupei il aduce in grup pe David Gilmour, un bun prieten al lui Syd Barrett si excelent chitarist. Formula de 5 a Pink Floyd n-a rezistat decat aproximativ un an – izolarea adanca in care se afunda Barrett l-a aruncat pe artist departe de lumea muzicala. Syd avea sa mai lanseze doua albume solo (produse si “ajutate” din umbra de colegii din Pink Floyd), lipsite de succesul oricareia dintre inregistrarile de pana atunci ale trupei pe care o ridicase din anonimat. Invaluit incet-incet in ceea ce s-a spus ca ar fi schizofrenie, Syd a disparut din viata publica iar decesul lui a fost anuntat pe 6 iulie 2006.

Odata cu inlaturarea lui Barrett, Pink Floyd devin iarasi 4. Urmeaza trei albume in care trupa lupta pentru a-si redefini amprenta muzicala, iar in martie 1973 Pink Floyd intra definitiv in istoria muzicii odata cu lansarea albumului “The Dark Side of the Moon“. Discul acesta e, de departe preferatul meu.

Nimic n-a mai fost la fel dupa “DSOTM”, un album fenomenal, pe care il vad si astazi la fel de actual ca acum 40 de ani. Promovat de un single perfect (arhicunoscuta “Money”) si de o calitate extraordinara a compozitiilor si inregistrarii, albumul s-a vandut, pana astazi, in aproximativ 50 milioane de exemplare. A fost ultima inregistrare la care Pink Floyd au colaborat liberi, relaxati, inchipuind o trupa in adevaratul sens al cuvantului.

Ce faci cand castigi, in fine, muntii de bani la care visai cand ai inceput sa canti prima oara? Ce faci cand devii cu adevarat celebru? Succesul comercial a adus o presiuneteribila. Waters si-a asumat, incet dar sigur, pozitia de principala forta creativa a grupului. Incepand de la “Wish you were here” si trecand printr-un alt album-concept (“Animals”, pornit de la “Ferma animalelor” a lui Orwell), influentele creative ale trio-ului Gilmour/Mason/Wright au fost fost sufocate de expansiunea unui Waters din ce in ce mai hotarat sa-si spuna povestea. Apogeul creativitatii lui Waters (si totodata ultima colaborare relativ amiabila a celor 4) e chiar albumul pe care-l vom auzi la Bucuresti: “The Wall“.

In timpul inregistrarilor pentru album, Richard Wright a fost concediat din trupa. Desi neplacut, gestul s-a dovedit “a blessing in disguise”: revenit in postura de session musician pana la finalizarea turneului de promovare pentru “The Wall”, Wright este singurul dintre cei 4 care au facut profit de pe urma respectivelor show-uri, grandioase dar extrem de costistoare.

In total, au fost doar 31 de concerte, iar distanta intre cei 4 “muschetari” din Ponk Floyd se adancea tot mai mult de la o cantare la alta. Dupa “The Final Cut” (practic un album solo Waters, orchestrat alaturi de colegii de trupa si lansat in 1985), Roger Waters a ales sa paraseasca Pink Floyd, convins fiind ca istoria trupei se terminase si toate povestile fusesera spuse.

Roger Waters, in timpul interpretarii piesei “Comfortably Numb”, Kansas City, octombrie 2010

 

Intra in scena ultima incarnare a Pink Floyd: Gilmour si Mason au hotarat sa continue, in ciuda opozitiei fostului lor coleg. Richard Wright a fost reprimit in echipa, iar disputa privind numele trupei a fost solutionata in afara salii de tribunal: cei trei au putut pastra numele de Pink Floyd cedand, la schimb, drepturile exclusive pentru punerea in scena a “The Wall”.

Au urmat “A Momentary Lapse of Reason” si “The Divison Bell”, doua albume ce pastreaza constructiile muzicale spectaculoase din era Waters, dar indulcesc tonul sumbru al compozitiilor de pe “The Wall” sau “The Final Cut”. Dupa turneul de promovare pentru “The Division Bell”, imortalizat in albumul live “P.U.L.S.E” (1994), Pink Floyd au devenit, oficial, istorie.

Toti cei patru componenti ai trupei au lansat albume solo. Waters a primit critici pozitive cu “Amused to death”, Gilmour cu “On an island” (votat in 2009 cel mai bun album solo al unui membru Pink Floyd de catre ascultatorii postului de radio “Planer Rock”) , Wright cu “Broken China”. Tentat mai putin de partea de compozitie muzicala, Mason a lansat un singur album solo, “Nick Mason‘s Fictitious Sports” – toate piesele de pe album poarta, insa, semnatura Carlei Bley.

Anul 2005 a insemnat unica reunire a celor 4 membri Pink Floyd, dupa 1984. Cele 20 de minute pe care Gilmour, Waters, Wright si Mason le-au petrecut impreuna pe scena Live 8 reprezinta motivul principal pentru care ascult astazi Pink Floyd cu atata bucurie. Au fost 20 de minute exersate atent, in care patru dintre cei mai buni muzicieni ai acestei lumi au aratat ce stiu cel mai bine: sa cante din nou din inima, cu sens. Au fost 20 de minute care mi-au schimbat destinul muzical, au fost 20 de minute speciale, in care cei 4 au parut a se bucura cu adevarat sa fie iar impreuna, pe scena. Era pentru ultima oara.

Pink Floyd la Live8

 

David Gilmour a inconjurat lumea cu un turneu spectaculos de promovare pentru “On an Island” in 2006, iar Richard Wright s-a aflat alaturi de el. Aveau sa fie ultimele spectacole in care Wright a cantat live piese Pink Floyd – Wright a decedat in septembrie 2008. In componenta trupei de turneu se aflau si inlocuitorul lui Waters in Pink Floyd, Guy Pratt, dar si Jon Carin (pianist si music programmer) – singurul session musician care a cantat atat cu David Gilmour cat si cu Roger Waters.

Hotarand ca tehnologia a evoluat suficient pentru a permite o scenografie si un sunet mai bun decat la turneul original din 1980, Waters a inceput, in 2010, un turneu mondial in care prezinta integral albumul “The Wall” – turneu care ajunge, saptamana viitoare si la Bucuresti.  In continuare costisitor, dar mult mai bine gandit, noul turneu e unul dintre cele mai profitabile si spectaculoase din muzica ultimilor ani. Mai mult, norocosii posesori de bilete la concertul desfasurat in 12 mai 2011 pe O2 Arena au fost martorii ultimei reuniri a supravietuitorilor Pink Floyd pana la acest moment: David Gilmour si-a interpretat partea pe “Comfortably numb” si a aparut pe scena, la ultima piesa a serii (“Outside the wall”), alaturi de restul echipei de concert a lui Roger Waters si de… Nick Mason.

Din pacate, bucurestenii nu vor avea norocul unei asemenea intamplari. Pe scena din fata Casei Poporului il vom vedea, insa, pe Jon Carin, iar partile de chitara compuse si interpretate de Gilmour sunt preluate de unul dintre cei mai buni chitaristi blues ai lumii, fost component in Thin Lizzy si backing guitarist in turneele Pink Floyd din perioada ’77-’80: Snowy White.

N-am fost si nu sunt un fan Waters – in “disputa” orgoliilor din Pink Floyd, prefer abordarea nitel mai calma si sarmul creativ al lui David Gilmour. Fara indoiala, insa, concertul de pe 28 august e unul dintre acele putine evenimente muzicale pe care le voi pastra in memorie intreaga viata. Abia astept acea zi.

Amintirea din buzunar

Eram acolo cand s-a intamplat totul: filmul foto a cazut in uitare.

Reusisem sa conving vreo 30 de elevi sa lase pentru o zi gospodariile unde munceau, cot la cot cu parintii lor. Pentru unii, eram doar profu’ de engleza, pentru altii eram si “domnu’ diriginte”. Am profitat de bunavointa soferului care ducea copii la scoala dintr-un sat in altul si ne-am imbarcat intr-o excursie de o zi ce ne-a purtat pe la lacul Vidraru si cetatea Rasnov. Era o zi insorita si linistita, in care am ras cu totii din plin.

La intoarcere, m-am trezit cu vreo sase role de film asteptand developarea si cu o “gramada ordonata” de elevi, dornici sa se laude in sat cu poze din locurile nemaivazute pe care le vizitasera. Problema era una spinoasa, dar nu nerezolvabila – cel mai ciudat mi s-a parut, insa, faptul ca, la ridicarea <kilogramului> de poze pe care-l aveam de distribuit celor mici, m-am trezit si cu sase cd-uri. “V-am scanat filmele ca sa aveti pozele si-n format digital, doar asta-i viitorul…” mi-a spus tipul de la tejghea, numarandu-si banii. I-am zambit si i-am multumit. Nu credeam ca avea dreptate. Era anul 2004 si multe aveau sa se schimbe de atunci si pana astazi.

Intre timp, s-a facut 2013. Un producator de telefoane mobile se pregateste sa lanseze un model de telefon cu aparat foto avand zoom optic 10x si rezolutie de 16 megapixeli. Revolutia smartphone-urilor a cuprins intreaga lume, iar aparatele de fotografiat trec, incet-incet, din prim-plan in istorie. Albumele foto dispar si ele din realitatea palpabila, migrand catre online-ul simplu de utilizat si impartit cu cei dragi. Pe deoparte, poate ca e mai bine asa.

Pe de alta parte, nu pot sa nu-mi amintesc bucuria sincera a unor pusti de clasa a cincea, in vreme ce fluturau in aer copii ale fotografiilor dintr-o mini-vacanta surprinzatoare, pe deplin meritata. Nu pot sa o uit nici pe mama, cu bucuria ei speciala de a ma momi la o sesiune de privit prin fotografiile facute de-a lungul anilor impreuna, oridecate ori ajung acasa, in Iasi. Zambesc chiar acum, scriind aceste cuvinte. Oricat de frumoasa si convenabila e o fotografie digitala, nimic nu se compara cu placerea de a privi o fotografie reala, tiparita.

Din fericire, e posibil sa ai ce e mai bun din ambele lumi. Multumita LG, inventatoarea imprimantei mobile smart Pocket Photo, poti tipari fotografiile tale preferate de pe smartphone sau aparat foto, via wireless, direct la fata locului. Prinzi imaginea in cadru. Declansezi. Activezi wireless-ul si selectezi fotografia dorita, apoi o printezi via LG Pocket Photo si o poti oferi oricui doresti, pe loc. Partea si mai faina e ca dupa ce-ai terminat, poti ascunde imprimanta in buzunar si sa continui cautarea catre urmatoarea fotografie.

Mai e ceva tare fain la imprimanta asta speciala: nu foloseste cerneala.  LG propune tehnologia ZINK, ce foloseste caldura pentru a activa efectele chimice de schimbare a culorii din hartia de tip ZINK 2.0 – asta inseamna atat ca poti spune linistit “adio” cartuselor de cerneala, cat si ca intr-adevar o poti purta oriunde cu tine fara riscuri de accidente nedorite.

Sunt un impatimit al fotografiei si vanez de aproape 10 ani cadrul perfect. Nu plec niciodata de-acasa fara un aparat de fotografiat si nu cred ca dragostea de imagine va disparea vreodata.

De ce mi-as dori o LG Pocket Photo? Simplu: pentru ca cele mai frumoase amintiri merita mai mult decat uitarea intr-un album digital pe care rar apuci sa-ti arunci ochii. Fotografiile adevarate merita culoare, viata. Fotografiile adevarate merita sa traiasca la timpul prezent, bucurand oamenii de indata ce sunt capturate de obiectiv. Fotografiile adevarate merita atinse, admirate si date, din mana in mana, mai departe – asa se nasc si se impart zambete.

Sus, catre stele

Cand spui “calatorie initiatica“, de cele mai multe ori faci referire la un voiaj condimentat, din cand in cand, cu adrenalina, la capatul caruia afli mai multe despre tine insuti. Poate sa fie o aventura plina de pericole, poate sa fie un drum inapoi spre pamanturie stramosilor tai, poate sa fie o simpla deplasare ca oricare alta, in care gasesti, totusi, curajul sa-ti infrunti frici ce par de neinvins.

Generatiile “cu Internetul la gat” invata din ce in ce mai mult ca asemenea calatorii se fac in sala de cinema sau prin bunavointa ecranului HD din propria sufragerie. Pentru multi dintre oamenii de care ma lovesc in fiecare dimineata la Metrou, acea calatorie e cel mai intens lucru pe care-l planifica pana la pogorarea Sfantului Weekend.

Sunt undeva la granita fina dintre tanar si adult in toata regula. Am reusit sa strabat zeci de kilometri cu rucsacul in spate, uneori prin viscol. Am reusit, in egala masura, sa ma bucur de fabuloase eventuri 3D, sub acoperisul multiplex-urilor ce ne impanzesc Capitala. Cateodata am reusit chiar sa am curajul de a ma privi sincer in oglinda – poate ca aceasta e una dintre cele mai dificile intreprinderi initiatice. Totusi, nu vreau sa va vorbesc despre nimic din toate astea. Mie-mi pare ca am uitat prea repede una dintre cele mai importante si intense aventuri initiatice: cititul unei carti.

Mirosul de hartie tiparita iti alerteaza narile, pregatindu-te pentru ceea ce urmeaza. Pulsul se ridica incet, imperceptibil, in vreme ce trupul se cuibareste, comfortabil, in scaun sau pe canapea. Incepi sa uiti, incet-incet, de ticaitul ceasului, pe masura ce paginile isi croiesc drum prin realitatea imaginatiei tale.

Citesti pe nerasuflate, traind pe viu cele mai istovitoare aventuri, cele mai arzatoare iubiri, cele mai ticaloase tradari. Citesti, intelegi mai multe, cresti. Poate ca nu-ti dai mereu seama de asta, dar esti tu acolo, in toate: te vezi ca Frodo Baggins, Jean Valjean, Capitanul Nemo sau Robinson Crusoe. Rand pe rand, imaginatia te arunca in ghemul incalcit de intamplari si alegeri ale unor personaje imaginate de altii. Daca te opresti sa respiri nitel intre doua lovituri de spada, poti privi inapoi in oglinda, intrebandu-te daca ai putea sa faci acelasi lucru si in viata de dincolo de carte: cat de mult ii iubesti pe cei pe care-i iubesti? Cu cata singuratate poti supravietui? Care e pretul tradarii tale? Exista un pret?

Asa am ajuns la stele. Aparat cum se cuvine de peretii camerei mele, am cutezat sa zbor mai sus decat orice obiect nascut din mainile Omului. Pe aripi din hartie, am zburat pana la Luna si dincolo de ea, catre granitele Fundatiei asimoviene. A fost tare fain. Trebuie sa recunosc, insa, ca mi-ar parea tare bine sa vad Pamantul de sus, acolo unde, dintre ai nostri, doar Dumitru Prunariu a ajuns. Cu bucurie, aflu de la Cristian China-Birta ca asta se poate – trebuie, insa, sa accept provocarea Heineken si ma inscriu in campania „Calatori legendari din social media”.

Sunt convins ca nu sunt singurul care viseaza sa se convinga cu proprii ochi ca Pamantul e rotund. Va indemn, deci, sa faceti o vizita prietenilor de la Heineken pentru a afla mai multe.

Cutez, de asemeni, sa va indemn sa va gasiti timp pentru o noua calatorie spectaculoasa, pe care niciun film n-o poate substitui: deschideti si cititi o carte buna.

 

 

Parola magica – ALEXA

Neprevazutul e, de cele mai multe ori, un musafir nepoliticos, care-ti face mizerie in casa si-apoi se volatilizeaza mai iute decat apuci tu sa spui “asigurare de locuinta”.

Cam asa s-a intamplat si in povestea mea. Din fericire, parola magica enuntata mai sus m-a ajutat sa ies din necaz relativ repede. Din nefericire, polita mea de asigurare nu se numea Asigurarea Locuintei cu Extra Acoperiri si nu  a fost un produs Groupama Asigurari.

Va pot spune ca mi-am invatat bine lectia si ca acum sunt pregatit… cu asigurarea potrivita si suficient loc pe telefon cat sa surprind… neprevazutul. Si daca tot veni vorba de povestea mea, iata si imaginea graitoare.

 

bd2  edit1

 

Iata si ce-au facut altii, la fel de “norocosi” ca si mine.

Comunica “bio”!

Salut!

Te-ai saturat sa asculti prieteni promitandu-ti lucruri care nu se implinesc? Ti-ai pierdut increderea in politicieni? Iti petreci noptile revazandu-ti fiecare discurs al zilei proaspat sfarsite, incercand sa-ti dai seama cat de convingator ai reusit sa fii pentru cei din jur?

Daca raspunsul la aceste intrebari este “DA!”, inseamna ca nu e nevoie sa cauti nicaieri in alta parte! Va prezentam un produs revolutionar, numit TheHunger.ro. The Hunger.ro este solutia de care aveti nevoie pentru a va imbunatati calitatile de convingere in discurs, dar si pentru a recunoaste fara efort discursul cinstit al formatorului de opinie “bio”.

Arta unui discurs convingator nu e una usoara, mai ales ca de nenumarate ori avem de-a face cu subiecte sensibile. Arta comunicarii “bio” (comunicare naturala, fara conservanti precum interese financiare sau de alta natura ori coloranti artificiali precum ideologii de tip egocentric) este un pas extrem de important in avansarea pe scara abrupta a evolutiei interioare.

Vrei sa devii un formator de opinie “bio”? The Hunger.ro te poate transforma miraculos intr-un orator demn de luat in seama in orice situatii – tot ce ai de facut e sa urmezi cativa dintre pasii descrisi in materialul disponibil aici. Nu uita: inainte sa stii sa vorbesti, trebuie sa stii sa asculti. Atunci cand asculti, fa-o pana la capat, incercand sa intelegi interlocutorul si sa empatizezi cu el. Cand simti ca s-a stabilit o conexiune bazata pe empatie, nu uita sa transmiti mesaje pozitive si sa intaresti faptul ca, indiferent de tipul de problema intalnita, interlocutorul tau este suficient de puternic si pregatit sa treaca peste orice obstacol.

Consum zilnic TheHunger.ro si va pot spune din proprie experienta ca zilele imi sunt mult mai usoare, mult mai linistite. Mix-ul ideal de psihologie aplicata si sfaturi practice e un tonifiant perfect pentru minte si inima, pe care vi-l recomand fara ezitare.

Daca vrei si tu sa primesti acces la articole si resurse de genul celui despre care am scris eu astazi, inca te mai poti abona gratuit la TheHunger.ro aici.

hunger pic
Pentru sanatatea dumneavoastra, consumati zilnic informatie inteligenta ambalata practic in flacoanele distribuite online, bilunar, de echipa TheHunger.ro!

Foame de timp

N-am timp – spun asta oricui e gata sa ma asculte si nu sunt singurul care-si urla foamea de ore in plus. Ma grabesc sa ajung la munca spre a fi sigur ca apuc sa termin tot ce am de facut pana la clopotelul final. Ma grabesc sa ajung acasa spre a putea sa impart cat mai mult din ce sunt si ce am cu omul pe care-l iubesc si cu prietenii ce-mi sunt alaturi. Nu ma grabesc sa adorm, iar obiceiul nefericit incepe sa lase urme adanci sub ochi. Daca as putea, probabil ca m-as grabi sa visez.

Ar trebui sa fim cu totii la fel. Mancam aceleasi “dish-uri” semisintetice, bem aceleasi lichide numite, uneori cu exagerata indulgenta bere, votca sau vin, in fine… dormim cu totii acelasi somn dulce al constiintei. Vorbim aceeasi limba si totusi esuam destul de des sa potrivim cuvintele in propozitii intelese de toti in acelasi fel. Poate cel mai grav fapt dintre toate e acela ca nu ne-am potrivit ceasurile sa bata la fel: traim aceleasi vremuri, dar nu in acelasi timp.

Imi place sa merg, uneori, in Piata Universitatii. Acolo, langa fantana, lumea asteapta. Tineri, batrani, barbati sau femei, cu totii asteapta ceva. Cu douazeci-si-mai-bine de ani in urma, oamenii asteptau aici ruperea completa de comunism, punandu-si mintile si trupurile in joc spre a intari juramantul ca sufletele romanilor vor fi, din nou, libere. Nimeni nu mai asteapta, astazi, manat de idealuri atat de marete. Acum, in Piata Universitatii, mai sunt asteptati doar iubiti, iubite, copii, parinti, bunici sau nepoti.

Piata Universitatii e locul unde Timpul se sfarama, curgand agonizant, precum nisipul clepsidrei. Astept si eu, privind acei oameni. Fie cald ori frig, fete lor sunt incremenite intr-un rictus nerabdator. Cineva cauta, flamand de-atata asteptare, tabloul ceasului la fiece doua minute… In Piata Universitatii se da, in fiecare zi, o batalie surda impotriva timpului. El/ea intarzie.

Pandesc oamenii cuprinsi de sevrajul asteptarii. Din cand in cand, unii intra in vorba cu mine si atunci le raspund, cu viclenia dealer-ului gata sa le ofere drogul de care au nevoie: “mai e timp. Sunt convins ca se grabesc incoace chiar acum!”. Asteptarea doare uneori mai rau ca o rana.

Ma gandeam despre toate astea, citind un articol de pe platforma TheHunger.ro. Ma gandeam la colegii de birou care n-ajung niciodata la timp, dimineata, desi nu-i opreste nimic. Ma gandeam la orarul de circulatie al metrourilor sau autobuzelor – un orar orientativ, pentru ca nimeni nu crede in punctualitate. Ma gandeam la colegi de echipa cu timp crud, inca din belsug, pe care-l lasa necules, neinvestit.

Ma gandesc ca-i pacat sa se scurga prin noi atatea clipe pe care nu le recunoastem ca fiind ale noastre. Timpul nu inseamna doar bani – timpul ne este un altfel de sange curgand prin vene. N-avem timp sa nu fim punctuali, n-avem timp de pierdut lipsind de respectul cuvenit un om care-si investeste timpul in noi. N-avem timp sa traim altfel decat impreuna, la timpul prezent.

Daca vrei si tu sa primesti acces la articole si resurse de genul celui despre care am scris eu astazi, inca te mai poti abona gratuit la TheHunger.ro aici.

Impreuna, pentru Daniel!

Cand propria ta viata sta in balans fragil intre nevoi marunte de zi cu zi si visuri inca neimplinite, e greu sa-ti muti privirea din oglinda catre ceea ce se petrece in jur. Multa lume striga dupa ajutor si nu toti cei care o fac sunt intr-adevar cuprinsi de neputinta. Poate de aceea ne-am invatat sa gandim ca actele de caritate sunt doar pentru cei bogati – cei care-si permit sa piarda banii oferiti daca se dovedeste ca totul a fost o minciuna. Poate de aceea, tot mai multi dintre noi se insotesc cu disperarea.

Daniel Parvu are doar un anisor. Daniel n-a apucat sa se bucure de nimic din ce lumea asta are sa ofere frumos – Daniel stie doar ce inseamna spitale si eforturile parintilor lui de a-l vindeca. Diagnosticul e unul sever: sindromul DiGeorge. Putin peste 0,2% din toti copiii care sufera de sindromul DiGeorge au imunodeficienta atat de severa, iar Daniel este, din pacate, unul dintre acei copii.

Daniel are o singura sansa: transplantul de timus. Procedura se poate face in Anglia, insa nu e de loc ieftina iar parintii lui Daniel nu isi pot permite sa plateasca suma de 300.000 de lire.

Pe 26 iulie, ai sansa sa ajuti o mana de om sa traiasca. Pe 26 iulie, poti face si tu o minune sa se-ntample. Pe 26 iulie, poti renunta la un pachet de tigari sau la cateva beri pentru ca, in schimb, un copil sa poata creste spre a invata sa vorbeasca si sa-ti multumeasca.

Te invit la Hard Rock Cafe – unul dintre cele mai bune locuri pentru concerte din Bucuresti. Proiectul Tivodar si trupa Red Cat Bone vor canta pentru Daniel Pirvu. Te asiguram ca vom canta cum stim noi mai bine. Pretul unui bilet la concert este in valoare de 20 de lei, iar banii stransi din vanzarea biletelor vor fi donati in totalitate familiei Pirvu.

Si asta nu e tot. Incepand cu ora 19:00 va fi organizata in aceeasi locatie si o expozitie cu vanzare. Veti putea achizitiona o pictura de Aurelia Chiru, tricouri si CD-uri cu autografe oferite de artisti precum Zdob si Zdub sau Vita de Vie. Vor mai fi disponibile si obiecte donate de Giulia, Mandinga, Laura Cosoi, Liliana Levinta etc. Sumele stranse vor fi donate pentru transplantul de timus necesar lui Daniel.

Pentru mai multe detalii despre Daniel Pirvu, documente medicale sau donatii suplimentare, puteti accesa www.danielpirvu.ro.

26 iulie.Hard Rock Cafe. Proiectul Tivodar si Red Cat Bone, live pentru pentru Daniel. Ne vedem acolo.

 

Impreuna pentru Daniel 1

“Pacific Rim” – o aventura vizuala extraordinara

N-am gustat niciodata cliseele cinematografice si nu-s fanul vreunei pelicule pe care o poti intui in intregime dupa ce vizionezi primele 5 minute. Imi plac efectele speciale care sprijina filmul, in loc sa-l confiste. Imi doresc sa ma simt incatusat de actiune, imi doresc sa nu simt greutatea ochelarilor 3D. Imi inchipuiam ca cea mai recenta realizare a lui Guillermo del Toro va fi un blockbuster banal, ca oricare altul – nu poti umbla prin “Labirintul lui Pan” la infinit, e nevoie sa arati ca poti genera profit.

Ma bucur sa va raportez ca “Pacific Rim” e un film impresionant – v-o spune cu mana pe inima un pasionat de filme fantasy/SF care n-a gustat cu prea multa incantare franciza “Transformers”. Guillermo del Toro face o treba nemaipomenita, reusind sa livreze pe ecranul IMAX ceva foarte apropiat de filmul SF perfect.

Privind lucrurile extrem de simplificat, avem o tocanita de elemente din “Transformers”, “Independence day” si “Godzilla” – se ia una bucata Pamant situat intr-un viitor nu foarte indepartat, se adauga una bucata invazie a unor monstri extraterestri imensi si se condimenteaza cu roboti gigantici construiti special pentru a lupta impotriva invadatorilor. Nu lipsesc elemente clasice precum omul de stiinta dus cu pluta, idila intre personajul principal si o domnita, discursul Presedintelui (in acest caz, al marshall-ului Stacker Pentecost jucat foarte bine de Idris Elba) sau victoria finala ce nu poate fi obtinuta decat pe teritoriu inamic – o sa vedeti voi cum.

Cercul de foc” (asa cum l-au botezat cei de la MediaPro Distribution) se ridica insa deasupra tuturor acestor clisee, reusind sa fie un ratatouille plin de gust si incantare vizuala. Avem parte de unele dintre cele mai impresionante efecte speciale pe care le-am vazut in ultima vreme, iar ecranul IMAX 3D nu face decat sa scoata in evidenta si mai bine detalii construite surprinzator de migalos. Atat monstrii extraterestri Kaiju cat si robotii Jaeger sunt modelati spectaculos, oferind scene de lupta grandioase, ce n-au cum sa plictiseasca.

In fapt, mi s-a intamplat acel fenomen interesant, pe care l-am experimentat la putine filme: realizam ca ma aflu in fata unei proiectii pe ecran a unei realitati inexistente, insa n-am putut sa nu ma simt parte din actiune, parte din echipa care si-a asumat sarcina sa lupte impotriva monstrilor extraterestri Kaiju. Mi-ar fi placut sa-mi ramana in minte, la finalul filmului, o tema muzicala (dupa obiceiul atat de frumos creionat de John Williams) insa trebuie sa recunosc faptul ca muzica lui Ramin Djawadi e majestuoasa si perfect potrivita in cadru.

La polul opus, va rog sa nu va asteptati la dialoguri spectaculoase sau performante actoricesti extraordinare. Actiunea curge, insa, extrem de natural si precis totodata, ajutand povestea sa scape din chingile clasicului cliseu spre a deveni incarnarea perfecta a jocurilor din imaginatia copilariei, in care binele invinge intotdeauna. Filmul e puternic si te captiveaza: prima aparitie in cadru a lui Ron Perlman (pe care nu reusesc sa mi-l scot din minte in rolul din ecranizarea la “Numele trandafirului”) a fost intampinata, din sala, de aplauze proprii mai degraba unui concert.

Din fericire, “Pacific Rim” reuseste sa “intoarca armele” impotriva creatorilor de clisee hollywoodiene. Guillermo del Toro ne vinde mai mult decat un blockbuster – avem bucuria sa traim, pentru doua ore, o aventura cu nerv si atitudine, o experienta vizuala pe cinste. Tot ce-mi ramane sa sper e ca sequel-ul inca neconfirmat oficial va pastra arta grafica exceptionala si va adauga personaje mai atent conturate, la fel de realiste ca masinile pe care le conduc in lupta.

 

dragoste. insula ca un Univers.

pe masura ce imbatranesc, bucati din mine se desfac tot mai departe. niste secunde marsave si-au agatat ghearele de mine si trag din cand in cand, fiecare cu gandul la durerea ei. se-ntampla cateodata sa simt ecoul unei explozii petrecute in mine acum cateva milenii – atunci ma minunez ca am putut imbatrani atat de mult, ca am putut trai atat de putin.

asta se-ntampla cu noi toti – fiecare e un Univers in miniatura, indepartandu-se tot mai mult de propriul centru dupa Big Bang-ul declansat de intaia intelegere adevarata a imaginii din oglinda. pe masura ce secundele se intind, frumusetea acelui Univers e tot mai mare – intocmai precum parfumul unei flori e mai puternic pe masura ce petalele i se deschid.

cand se ciocnesc Universuri, rani vechi se inchid si rani noi incep sa pulseze. secunde marsave refuza conceptul la proprietate si te forteaza sa intelegi ca indepartarea nu te rupe de tine, ci te trage, de fapt, mai aproape de celalalt.

la inceput, tot ceea ce vezi e lumina puternica a exploziei. mai apoi, umbrele isi recuceresc, incet-incet, teritoriul. ti-e teama si esti nemultumita, poate – adevarat iti spun ca nu ai de ce sa te temi. lucrurile se aseaza in Ordine – acea ordine a anotimpurilor ce naste oameni de zapada, fire de iarba, valuri racoritoare, frunze ruginite imbracand pamantul dupa ploaie si luand forma pasilor nostri in vreme ce mergem, impreuna, inainte.

La multi ani!

cu siguranta, despre masini.

Eu n-am masina. Prietena mea, in schimb, are – presupun ca, printr-un transfer de putere la nivel ipotetic, se poate spune, totusi, ca acea masina e si a mea. Nu-i spuneti, va rog, ca am zis asta, daca afla stiu ce ma asteapta acasa. Mai bine… daca tot vreti sa-i spuneti ceva, spuneti-i ca v-am zis ca-mi place masina ei mult, mult de tot.

La drept vorbind, nici n-are de ce sa nu-mi placa. Masina ei e suficient de mica incat sa incapa mai oriunde ai chef s-o parchezi si e suficient de mare sa poata transporta pasageri distinsi si bagajele trebuincioase. In plus, masina ei consuma putina motorina si alearga pe autostrada cu eleganta unui rechin urmarindu-si prada.

Masina asta e un prieten bun si rabdator, care te-ntelege cand pui combustibil de unde nu trebuie, cand uiti s-o duci la timp la spalatorie. Daca masina asta ar putea vorbi, ar spune o groaza de povesti frumoase. Unele dintre ele au legatura cu autostrazi, altele au legatura cu carari de multe, altele au legatura cu Piata Constitutiei in miez de noapte. Daca ar putea vorbi, insa, mi-e teama ca ne-ar si certa nitel, caci sunt convins ca deseori masina asta se simte singura.

Urasc parcarile in Bucuresti. Sunt atat de putine locuri si atat de multe automobile ravnind la liniste incat de multe ori parca nici n-as mai vrea sa mut masina din locul ei de parcare. Pentru binemeritata odihna, automobilele noastre trebuie sa strabata un oras cu trafic infernal si, de cele mai multe ori, sa accepte un loc “inchiriat” din mainile cetateni dubiosi, gata oricand sa-ti agreseze masina daca nu platesti birul cerut. Desigur, Politia n-are cum sa schimbe asta.

Uneori, ma gandesc ca mi-as parasi serviciul si m-as converti in parcagiu la Universitate. Asa, as avea oricand loc de parcare asigurat si-as face si mult mai multi bani decat multi dintre oamenii pe care-i cunosc. Mai apoi, imi dau seama ca pretul “francizei” e destul de mare si ca, una peste alta, nu sunt calificat pentru o asemenea aventura. Prin urmare, stau cuminte si sper sa se gaseasca o solutie pentru toate problemele lumii, inclusiv locurile de parcare.

In cazul locurilor de parcare nu-mi pot ajuta prietenul cu 4 roti prea mult. Sunt tare bucuros, insa, sa va anunt ca s-a terminat cu grijile si lipsa de comunicare intre om si masina: cativa distinsi domni programatori ne propun Seven Drive, un dispozitiv conectabil la calculatorul de bord al masinii ce-ti aduce o groaza de functii faine pe telefonul mobil ce ruleaza iOs sau Android. Rasfata-ti masina cu un dispozitiv Seven Drive si veti scapa, impreuna de griji, fiindca astfel vei putea:

1. sa stii mereu unde este localizata masina ta, chiar si atunci cand este tractata.
2. sa afli care-ti sunt obiceiurile de condus: combustibil consumat, km parcursi, viteza maxima atinsa.
3. sa tii minte ce rute ai parcurs, caci toate traseele tale cu masina vor putea fi vizualizate pe harta.
4. sa afli daca masina iti este ridicata sau daca dispozitivul a fost inlaturat de pe masina (de obicei asta inseamna ca masina ti-a fost furata, si nu ne-am dori asta).
5. sa stii cand urmeaza data urmatoarei revizii ITP, cand trebuie sa inlocuiesti politele RCA sau CASCO, Rovinieta.
6. sa transmiti prietenilor cu care urmeaza sa te intalnesti locatia exacta a masinii tale.

Partea si mai faina e ca dispozitivul poate fi instalat pe orice masina fabricata dupa 1996 si ca functiile sunt accesibile si in afara tarii. In plus, dispozitivul are un pret extrem de convenabil – ce mai, vorbim despre un must-have pentru orice sofer care se respecta.

Mai multe informatii despre jucaria asta minunata gasiti aici. Cert e ca, avand Seven Drive, masina ta n-ar trebui sa se mai simta vreodata singura sau altfel decat in deplina siguranta. Eu n-am masina. Prietena mea, in schimb, are – presupun ca, printr-un transfer de putere la nivel ipotetic, se poate spune, totusi, ca acea masina e si a mea. Nu-i spuneti, va rog, ca am zis asta, daca afla stiu ce ma asteapta acasa. Mai bine… daca tot vreti sa-i spuneti ceva, spuneti-i ca v-am povestit despre Seven Drive si adaugati ca-mi place mult, mult de tot. Imi place ea, nu masina. Ok, imi place si masina… ooof…Nu conteaza, o sa ii spun chiar eu. Multumesc!

:)

o intalnire cu Burning Table.

oamenii astia sunt extraordinari. timisoreni de loc, Burning Table au fost pentru mine surpriza inceputului de an muzical 2013. dupa un prim concert impresionant la Clubul Taranului, am mers sa-i vad si a doua zi, in clubul Society. prima intrebare la final de concert a fost: pe cand albumul?

am primit raspunsul la intrebare in cadrul interviului pe care Burning Table au fost de acord sa mi-l acorde, pentru www.concerte-azi.ro, la finalul recitalului lor din cadrul Rock in Parc 2013.

puteti citi interviul cu echipa Burning Table aici sau aici.

 

sfarsitul prin zicere

spatiul dintre doua cuvinte rostite e plin cu alte cuvinte mai mici,
timide si exagerat de cuviincioase.
cuvintele sunt, pentru dragoste, precum carnea pe oase.

din loc in loc, radacinile cuvintelor nerostite ies la lumina prin solul fertil al discursului dintre noi.
le culegem in graba si muscam din ele fara intarziere:
a trai din fructul cuvintelor e ca si cum ai avea parte in fiece zi de o Inviere.

le pandesti, le urmaresti, le vanezi: cuvintele sunt fiare in blana carora te invesmantezi.

tacerea e, deci, ca un fel de post menit sa nu se implineasca nicicand.
spatiul dintre cuvintele rostite e plin cu alte cuvinte mai mici, sincere,
asteptand impacate, in bataia sagetii, sfarsitul prin zicere.

viata in cerc

Mai tot timpul, prin creier si inima-mi trec valuri si fosnesc paduri.
Daca ciulesti urechile, auzi cantecul de leagan al respirarilor -
astazi, de pilda, sunt un copac devenit barca, plutind la raspantia marilor.

O data pe luna, cerul si marea se schimba, tacut.
Cateodata e furtuna, cateodata miroase a iarba proaspat cosita.

Cateodata, pana la tine aleg calea cea ocolita.

Votul ca o prada

Am norocul sa ma fi nascut in vremuri in care curentul pica des, aveam doar 2 ore de emisie TV pe zi si cartile erau cumparate spre a fi citite. Am norocul sa fi vazut in ochii parintilor mei bucuria eliberarii de comunism si am, totodata, ghinionul sa fi putut vedea lumina aceea stingandu-se, an dupa an, pe masura ce toata lumea intelegea ca in Decembrie ’89 n-a fost o Revolutie, ci altceva. Am norocul sa fiu prezent aici si acum, am ghinionul sa-mi pese.

Nu ma pasioneaza politica, ba chiar dimpotriva – daca vreau circ, pot gasi un divertisment mult mai elevat in numerele artistilor de la Globus. Am trait oarecum indiferent lovitura de stat esuata de anul trecut si revoltele de strada platite, cel mai probabil, din bani publici. Am privit, cu amuzament, episodul incarcerarii unui fost prim ministru si recunosc ca m-a panicat valul de sustinere populara pentru unul dintre functionarii publici care ne-au facut cel mai mult rau. Apoi am trecut mai departe, sperand ca lucrurile n-au cum sa se aseze altfel decat pe-un drum bun.

Am ghinionul sa fi citit ce anume isi doresc alesii nostri sa faca posibil in noua Constitutie a Romaniei. Pe scurt si reformulat, se doreste coborarea pragului de validare a unui referendum de la 50% la 30% din numarul total de alegatori. Amendamentul a fost propus de PSD si suna cam asa:

“Amendament adoptat Art.90 (3) Referendumul este valabil daca la acesta participa cel putin 30% din numarul persoanelor inscrise in listele electorale” (Hotnews).

Ce inseamna asta? Nimic mai mult decat faptul ca 30% din populatia cu drept de vot a tarii poate lua decizii ce privesc toti cetatenii acestei tari. Atentie – nu vorbim nici macar de o treime din numarul persoanelor cu drept de vot! Daca aceasta prevedere va trece de votul Parlamentului si apoi al populatiei, Romania devine in mod oficial o tara in care consultarea populara este irelevanta.

Stiti care-i partea nostima? In aceeasi sedinta de adoptare a amendamentelor la Constitutie, nu a trecut de vot amendamentul ce impunea dizolvarea Parlamentului daca nu aplica rezultatul unui referendum. Stii de ce e acest fapt atat de nostim? Rad pentru ca, in 2009, 53.52% din populatia cu drept de vot a Romaniei a votat si 88.84% dintre acestia au afirmat, prin referendum, ca isi doresc un Parlament unicameral, cu doar 300 de reprezentanti. Stiti cati parlamentari are Romania astazi? 588.

Am norocul sa inteleg ca votul meu conteaza, ca votul meu poate schimba istoria. Am ghinionul sa inteleg ca votul meu, ca si al oricarora dintre voi, e astazi doar o prada in ghearele unor oameni politici flamanzi de castiguri fara limite. Pot doar sa visez si sa sper ca Romania se va opune amendamentului la Constitutie mentionat mai sus. Pana la urma, insa, cred ca totul depinde de Kanal D – daca in ziua votului va fi programat un maraton “Suleyman Magnificul”, ne-am ars.

Ajutor!

nu, nu e vorba de mine. nu, nu e vorba nici de exploratorii temerari care aleg, cu buna stiinta, sa-si petreaca timpul pe insula mea.

e vorba despre oameni cu probleme reale, oameni care n-au primit ajutor din partea semenilor lor si s-au intors, cu ochii umezi de speranta, catre prietenul virtual botezat Google.

fara teama sau discernamant, acesti oameni si-au descris nevoile in detaliu, ca intr-o spovedanie. “urechea” electronica a ascultat si  raspunsurile au venit de indata. unele dintre ele au fost bune, altele… nu.

trei dintre acele strigate dupa ajutor m-au impresionat in mod particular, atat prin dramatismul situatiei cat si prin faptul ca nu-mi dau seama in ce fel excursia pe Insula i-ar fi putut ajuta. cert este ca persoanele in cauza au cautat, au sperat sa fi gasit si-au dat click. le multumesc pentru ca m-au citit si le cer iertare fiindca n-am putut oferi ceea ce aveau ei nevoie. daca stiti oameni care i-ar putea ajuta, va rog sa-mi spuneti. iata subiectele:

1. “care este doza la beton cand torni pereti pt. beci”

2. “cautam niste pocait din igland care ajuta saraci vrem adresa si nr tele”

ultimul, dar nu cel din urma, este favoritul meu.

3. “o compunere cu titlul dincolo de zari in care sa va imaginati o calatorie spre alta galaxie”

 

cu asta, s-ar putea chiar sa pot ajuta. stand by for more. :)

 

later edit: n-a trebuit decat sa apas o singura data, acolo unde trebuie. nici n-am terminat bine de zis “blog”, ca mi-au si rasarit in fata alte moduri interesante in care poti gasi Insula. ca sa nu lungesc suspansul, iti voi spune ca tot ce trebuie sa faci e sa scrii in tab-ul de Google Search:

“caut o piesa instrumentala auzita la radio interpretata la chitara bass anii 90″ – sper ca ai gasit ce cautai.

“vedem maine atunci ce facem” – corect.

“emeric imre pseudonim” – sa fie oare ceva ce nu stim noi despre autorul piesei “Nebun de alb”?

“vise porumbel gri cu puiu in iarba verde vise” – vise, taica, vise :)

“si-o sa-mi atarn sosetele murdare pe gardul academiei” – revolutie sa fie!

“dear victoria, ma friend. ne vedem maine la scoala ca sa ne aruncam de pe acoperis” – sper ca toata lumea e bine..

“carte care sa aiba sidiu si acolo sa ne explice notele muzicale si sa aiba cantece” . no comment.

= va urma =

educatia, pe tabla sau pe tableta?

Anul 2004 a fost anul acela, anul in care-am lucrat in invatamant. O privire sincera inapoi imi spune ca eram chiar mai necopt decat elevii carora urma sa le predau, fiindca-mi inchipuiam atunci ca un singur om poate face o diferenta reala in sistem. Am inteles ceva mai tarziu lectia ca in invatamant, ca si in ecologie, e nevoie de un efort colectiv pentru schimbare.

Engleza era, la acea data, punctul meu forte. Am dat examen de suplinire, l-am trecut cu brio si m-am trezit repartizat in comuna Catunu, undeva la mijlocul distantei intre Bucuresti si Targoviste.

Inceputul aventurii a fost extrem de interesant: m-am trezit repartizat ca “doamna diriginta” pentru nou-formata clasa a 5-a si, in completarea catedrei, am predat si religie. A urmat o poveste frumoasa, insa extrem de istovitoare, la capatul careia am aflat ca, la sate, unii copii vor sa invete mult mai mult decat si-ar dori parintii lor. Rugamintea incarcata de tristete si oboseala a unui parinte mi-a intristat ziua si mi-a relevat felul in care educatia e, uneori, privita prin aceste locuri: “nu le mai dati, dom’le, teme copiilor astora… ce, credeti ca au timp de teme sau de citit carti? in engleza? baiatul meu are de treaba la porci si la camp, nu la caiete…”.

Privindu-i mainile crapate de-atata munca, parca-mi venea sa dau, spre rusinea mea, dreptate parintelui suparat ca-i fur singurul sprijin in gospodarie. La oras, problema era si e si acum oarecum similara: putini elevi se mai gandesc la o educatie sanatoasa in vremuri in care examenul de bacalaureat a devenit o piatra de moara. Important e sa faci cumva sa iasa banul.

Intelegand sursa dezinteresului elevilor pentru metodele didactice prafuite pe care eram siliti, conform programei, sa le aplicam, imi doream tare mult sa fac din timpul pe care elevii mei il petreceau la scoala acea pauza binemeritata de la treburile gospodaresti care-i asteptau acasa. Din pacate, pe atunci integrarea tehnologiilor digitale in procesul de invatamant era aproape inexistenta chiar si in marile orase. Cu ochii la filmele americane in care asemenea metode de educatie sunt comune, ma gandeam la cum ar fi fost daca as fi putut sa-i fac pe elevi sa citeasca din manuale digitale, stocate pe tablete.

Gandurile acelea au ramas la stadiul de vise si, dupa un an in invatamant, am hotarat sa ma indrept in alta directie. Privesc cu tristete dezbaterile care modifica, an de an, Legea Educatiei. Privesc cu tristete vraful de manuale alternative, pline de greseli stiintifice si tehnice totodata.  Citesc despre armatele de studenti licentiati de facultatile particulare dupa o admitere pe baza de dosar si examene tip grila care nu-si gasesc un loc de munca – din pacate, toate de mai sus sunt realitati care se degradeaza de la an la an, tot mai mult.

Situatia invatamantului romanesc nu-i tocmai buna si nu cred ca sunt singurul care se teme ca ce-i mai rau abia acum urmeaza. M-a infiorat reactia domnului ministru al Educaţiei, Remus Pricopie, care declara la inceput de aprilie ca nu si-ar duce copiii sa vada expozitia “The Human Body” – o excelenta modalitate alternativa de a dobandi cunostinte de anatomia si mecanica umana pe care suntem norocosi s-o putem gazdui si in Romania.

Din pacate, ansamblul nu functioneaza asa cum ar trebui. Totusi, anumite lucruri s-au mai schimbat din 2004 incoace. Ministerul Invatamantului propune “Scoala Altfel” – “o saptamana al carei scop este sa puna in valoare talentele, pasiunile si capacitatile elevilor in diferite domenii si sa stimuleze participarea lor la actiuni variate, in contexte non-formale”. Formularea celor din minister e mult mai pompoasa decat realitatea programelor desfasurate, insa recunoasterea faptului ca educatia poate fi facuta nu numai la tabla, ci si la tableta e un prim pas important.

Societatea civila isi face si ea partea de treba – a fost nevoie de hotararea elvetienilor de la Holcim. Echipa Holcim Romania a lansat, pe 27 martie, primul manual digital romanesc. Vestea e cu atat mai imbucuratoare cu cat respectivul manual are ca subiect ecologia. “Materie” tare importanta pentru generatiile ce vin (generatii ce poarta povara luptei spre a vindeca rani pe care neglijenta noastra le taie tot mai adanc in mediul inconjurator), ecologia merita o asemenea abordare.

Initiativa Holcim e, din pacate, abia o prima floare in gradina aproape ofilita a invatamantului romanesc. Poate ca primavara nu-i inca aici, insa mai cred si-acum, la 9 ani de la experienta in sistem, ca vindecarea de superficial si prostie e o chestiune de vointa.

Sper ca, in continuare, unii copii vor sa invete mult mai mult decat si-ar dori parintii lor. Sper ca tot mai multi dintre cei mici sa parcurga manualul digital si sa aplice ce-au aflat in viata de zi cu zi.  Poate ca nu va fi asa, insa sper din toata inima sa pot spune peste ani ca 2013 a fost anul acela, anul in care invatamantul romanesc si poporul roman de-opotriva au inceput sa traiasca in prezent si… sa se vindece.

cu caruciorul prin piata… electronica

Nu-mi vine nici acum sa cred ca am putut vietui intr-atat de mult timp fara sa am stiinta de o asemenea comoara. As fi trait, probabil, in continuare insensibil la farmecul acestei realitati cu totul speciale daca nu s-ar fi intamplat sa ma-ntalnesc, intr-una din zilele primilor mei douazeci si opt de ani pe Pamant, cu Andrei.

Andrei nu mi-e prieten foarte bun, insa ne auzim din vreme-n vreme, in principal fiindca activitatea lui favorita e comertul. Tipul asta n-a muncit serios o zi in viata lui, insa un talent greu de definit in cuvinte l-a facut sa cada mereu in picioare, fiindca mereu a avut ce si cum sa vanda sau sa cumpere. Intr-o vreme, Andrei facea drumuri in afara si se-ntorcea cu tot soiul de minunatii. Trecuse insa ceva vreme de la ultima noastra intalnire.

Cum spuneam, acum ceva timp s-a intamplat sa ma intalnesc cu Andrei, iar Andrei al meu era tot numai un zambet, de parca ar fi castigat lozul cel mare. Cand l-am intrebat care-i motivul veseliei lui exagerate, Andrei mi-a zambit si mi-a spus: “Internetul”. De buna seama, primul meu gand a fost ca distinsul cetatean se pricopsise cu cine stie ce amor digital care-i intuneca mintile. Amicul meu, insa, a scos din buzunar, triumfator, un smartphone si a tastat: www…

In fata ochilor mei s-a asternut primul website romanesc de anunturi gratuite cu care veneam in contact. Dupa cateva minute de scroll, am inteles de ce prietenul meu era atat de zambitor si, o data ajuns acasa, am inceput si eu cercetarile.

Am descoperit astfel o realitate la care nu ma gandisem: poti economisi timp, energie si bani chiar si-atunci cand ai de facut cadouri – nu mai vorbim despre avantajele faptului ca daca iti doresti sa scapi de un bun din posesie, online-ul e cea mai usoara cale sa gasesti un cumparator. Rezumand totul in 4 cuvinte, as putea spune: traiasca mica publicitate online!

Nu mi-a trebuit foarte mult timp pentru a ma hotari asupra unei prime achizitii. Cautam de multa vreme un procesor mic, dar eficient, pentru chitara mea electroacustica iar online-ul mi-a facilitat intalnirea cu un cetatean care-si dorea sa vanda procesorul Digitech RP50 pe care-l avea in posesie. Recunosc, initial teama a umbrit intentia de a achizitiona un produs atat de important pentru muzica mea de la acel moment. M-am lamurit insa, repede, dupa o atenta documentare online, ca atat platforma in sine cat si vanzatorul prezentau incredere. Cateva zile mai tarziu, o intalnire rapida la statia de metrou Lujerului a pecetluit tranzactia la capatul careia, pentru prima oara, chitara mea a sunat… electric. Eram fascinat.

Au trecut cativa ani de-atunci. Trebuie sa recunosc ca nu m-am mai intalnit de prea multe ori cu Andrei, iar asta se datoreaza, partial, si descoperirii pe care am facut-o cu ajutorul lui. La fel, trebuie sa recunosc ca a trecut ceva vreme de cand am folosit ultima oara micutul procesor de care eram atat de incantat.

Poate ca nici nu mi-as fi adus aminte de toate astea daca n-as fi descoperit, zilele trecute, un site fain de tot: bizcaf.ro. Daca va intereseaza catei, masini de cusut, carti, truse de gaurit, discuri de vinil, ATV-uri sau cercei vintage (pentru a numi doar cateva dintre produsele ce-si asteapta soarta pe site-ul mentionat), va recomand sa va hraniti curiozitatea cu un dublu-click. Cine stie? Poate asa isi va gasi stapan si un vechi procesor Digitech RP50…

CE MAI GATESTE/POFTESTE BLOGGERUL – Tagliatelle cu somon a la Tivodar

Stimabilii cetateni britanici au o zicatoare frumoasa: pentru fiecare om, casa e castelul sau. Desigur, orice familie regala care se respecta merita, din vreme-n vreme, cate un rasfat culinar. N-oi fi eu cine stie ce englishman in Bucharest, insa am fost de acord cu ideea ca o masa copioasa in castelul de acasa poate fi o idee faina de weekend. Mai mult de cat atat, mi-am luat in serios sarcina si-am acceptat sa ma las supravegheat in bucatarie, pentru prima (si poate singura) data, de ochiul vigilent al camerei video. Ce-a iesit din provocarea pe care iubita mea, alaturi de prietenii de la Blogal Initiative si Beko, mi-a adresat-o vedeti in cele ce urmeaza.

Am ales un preparat destul de usor de executat, in aparenta: paste. Palida-mi experienta de profan intr-ale bucatariei mi-a dovedit, insa, de-a lungul timpului, ca nimic nu e ce pare a fi. Un milion de lucruri simple la care nu te gandeai pot merge prost, totul explodand intr-un dezastru culinar de proportii taman atunci cand foamea in castel atinge “cele mai inalte culmi”. Prin urmare, mi-am ales cu grija cele mai bune ingrediente si m-am pus pe treaba.

2013-06-01 21 editat

Pentru cei interesati, voi spune ca reteta pentru doua persoane presupune urmatoarele ingrediente: o jumatate de ceapa de marime potrivita, patru catei de usturoi, aproximativ 200 de grame de unt putin sarat, 200 grame de somon afumat, 250 ml vin alb demisec, 200 ml smantana pentru gatit si 400 grame de paste – de preferat tagliatelle.

Nu avem in fata vreun Everest al artei culinare – totusi, sunt cateva mici detalii care pot face diferenta intre un dezastru si un maiastru act de bucatareala.

Intai de toate, e important ca procesul de calire al cepei sa fie supravegheat cu atentie – datorita faptului ca folosim unt, ceapa se va cali mai iute decat te-ai astepta. Mai apoi, e bine sa gustati vinul inainte de-al folosi in sos, spre a va asigura ca nu-i prea aspru. Daca tot am ajuns aici, e bine de spus ca v-as recomanda sa adaugati vinul in doua transe, spre a evita o supra-alcoolizare a produsului final. De asemeni, v-as recomanda sa preparati pastele al dente si sa taiati somonul in bucati mari, spre a evita faramitarea carnii o data ce aceasta va absorbi vinul.

Procesul de manufacturare al produsului culinar numit paste cu somon este detaliat, pe cat m-am priceput, in materialul video de mai jos.

Va pot spune ca, desi prezenta “camerelor” m-a intimidat nitel, am reusit sa finalizez operatiunea in aproximativ 20 de minute. Golirea farfuriilor a durat mult mai putin, semn ca juriul Masterchef din castelul familiei a aprobat produsul final iar asta nu poate decat sa ma bucure.

2013-06-01 22 edit

Cu acest articol m-am alaturat campaniei Blogchef.ro – Gatim ce poftesti!, in care Andreea Patrascu, Cetin Ametcea, Sebastian Bargau si Radu Bazavan se lupta pentru titlul de „Blogchef”, powered by BEKO.

Daca aveti adaugiri, aprecieri sau critici legate de reteta mai sus mentionata, nu va sfiiti sa-mi dati de stire.

cate ceva despre “Pozitia copilului”

In ultimii ani, filmul romanesc a fost pentru mine o necunoscuta. Imi recunosc lipsa de cultura, caci n-am vizionat nici “4,3,2” nici “Dupa dealuri” – ce sa mai spun despre succese de public precum “Despre oameni si melci” sau “Eu cand vreau sa fluier, fluier“.

Memoria nu ma-nseala: ultimele doua filme romanesti pe care le vazusem pana la iesirea de joi seara au fost “Politist, adjectiv” – o crunta pierdere de vreme marca Porumboiu si genialul “California dreamin‘ ” (imi pare tare rau de sfarsitul prematur al lui Cristian Nemescu, sunt convins ca ar fi urmat foarte multe filme romanesti cu adevarat bune) – niciunul dintre ele, insa, n-a fost vizionat la cinema. Am primit, deci, cu interes invitatia de a merge la cinema Patria, pentru o proiectie a de-acum ultra-celebrului “Pozitia copilului”.

N-o sa va povestesc despre personalul cinematografului – acru si dispretuitor, incremenit in vremurile comuniste in care vanzatoarele de la alimentara erau poate mai importante decat doctorii ori invatatorii. N-o sa va povestesc despre faptul ca preturile “barului” din cinema sunt la nivelul oricarui multiplex respectabil, desi calitatea servirii si prospetimea produselor nu sufera comparatie. N-o sa va povestesc despre faptul ca “Sala mica 3D” unde a avut loc proiectia e de fapt fosta cafenea a cinematografului si nici n-o sa va spun sa mergeti acolo daca vreti sa mergeti la film, la cinema.

O sa va spun, insa, ca pentru prima oara in foarte multa vreme, un film romanesc mi-a placut de la cap la coada. Desi pe alocuri stangaci in tehnica de montare, filmul castiga valoare chiar din aceasta stangacie: ai senzatia ca Dumnezeu taie o felie de viata si te lasa pe tine, doar pe tine, s-o gusti asa cum e. Filmul nu sufera de vreunul din pacatele peliculelor romanesti “obisnuite” – dialoguri vadit regizate, teatralitate exagerata in miscari sau placerea neobisnuita a actorilor la rostirea de injuraturi. Luminita Gheorghiu, Bogdan Dumitrache si Florin Zamfirescu fac roluri memorabile, intrucat (din pacate) sunt 100% veridice.

Viata asa cum e pictata la Hollywood e acel spatiu-timp colorat si spectaculos in care ne traim toate fanteziile, toate dorintele ascunse. In acel spatiu ne savuram fuga din propria viata fara sentimentul de vinovatie asociat unei tigari sau unui pahar de vin in plus. In acel spatiu (spre deosebire de realitate), binele invinge in majoritatea cazurilor, tipul cel simpatic castiga inima femeii pe care o iubeste iar eroii negativi ajung, in majoritatea cazurilor, sa-si primeasca pedeapsa. Viata de Hollywood e recompensa pe care o acceptam bucurosi, spre a uita disciplinarea cu zgarda de forta si botnita a lumii reale.

Viata de Buftea nu e asa. Viata de Buftea e gri pana-n panzele albe, plina de gropi si mirosind a tutun si spaga. Viata de Buftea e un canion din care rasuna, glorios, injuraturi apasate si gemetele deznadajduite ale unei partide de sex murdar. Viata de Buftea e argumentul de final in discutia cu tema “se poate si mai rau”. Incuviintam: “asa-i” si mergem mai departe.

“Pozitia copilului” uneste cele doua lumi intr-un mod fascinant. “Pozitia copilului” este acea pelicula condusa tehnic magistral de inspiratia unui regizor influentat de americanismele tip Sam Mendes, spre a picta realist culorile unei lumi romanesti nici stralucitoare, dar nici atat de murdare cum ni s-ar parea. In ultimii ani, filmul romanesc a fost pentru mine o necunoscuta. Dupa proiectia de aseara, ma bucur sa aflu ca filmul romanesc nu mai pierde timpul incercand sa hotarasca daca “A fost sau n-a fost“, ci se apuca sa zugraveasca prezentul cu sinceritate, “din dragoste cu cele mai bune intentii“.

Depeche Mode la Bucuresti, 2013

Miercuri seara,  a doua intalnire intre Depeche Mode si Romania mi-a parut cu adevarat memorabila.

F.O.X., trupa de deschidere (foto 1), a oferit un spectacol corect, dar n-a reusit sa ma capteze. Nu acelasi lucru se poate spune si despre Depeche Mode – britanicii au oferit un spectacol impresionant. Cei aproximativ 45.000 de spectatori prezenti  pe Arena Nationala (conform organizatorilor) au avut parte de o seara speciala, caci Dave Gahan si compania n-au inselat asteptarile celor dezamagiti de anularea evenimentului bucurestean din 2009.

depeche mode 15 mai 2013 390 edit

 

 

 

 

 

 

Nu s-a cantat rece si impersonal, doar pentru a indeplini un contract (asa cum cei de la RHCP mi-au lasat impresia) – simt nevoia unor mentiuni speciale pentru neobositul titirez Dave Gahan, uimitor la cei 51 de ani ai sai si Christian Eigner, fenomenalul baterist austriac ce insoteste DM in studio si turnee inca din 1997.

depeche mode 15 mai 2013 453 end

 

 

 

 

 

 

 

A fost un concert aproape perfect si nu pot decat sa ma bucur fiindca trupa a anuntat posibilitatea unei reveniri in Europa, ca headlineri pentru festivalurile verii 2014.  O cronica a evenimentului puteti citi pe www.concerte-azi.ro, iar mai jos gastiti cateva fotografii de aseara.

Enjoy the music!

depeche mode 15 mai 2013 588 edit

depeche mode 15 mai 2013 632

depeche mode 15 mai 2013 638 edit

depeche mode 15 mai 2013 417 edit

 

 

 

 

 

 

 

 

 

depeche mode 15 mai 2013 464 editdepeche mode 15 mai 2013 433 editdepeche mode 15 mai 2013 666

Beatles Simfonic la Sala Palatului

luni seara, am avut bucuria unei premiere in istoria concertelor pe care le-am urmarit.  Sala Palatului a gazduit ceea ce sper a fi prima din sirul intalnirilor Orchestrei Simfonice Bucuresti cu clasicii muzicii pop si rock.

beatles by bucharest symphonic orchestra 13 mai 2013 130

pret de aproape doua ore, cei 70 de membri ai orchestrei, insotiti de Corala de Sud si tanarul baterist Andrei “Bubu” Cernea ne-au plimbat prin istoria celor mai cunoscute piese Beatles.

 

o cronica a evenimentului de luni seara puteti citi pe www.concerte-azi.ro.

o mini-galerie foto poate fi gasita mai jos.

beatles by bucharest symphonic orchestra 13 mai 2013 087

beatles by bucharest symphonic orchestra 13 mai 2013 021 edit

beatles by bucharest symphonic orchestra 13 mai 2013 017 edit 1

beatles by bucharest symphonic orchestra 13 mai 2013 120

Multumesc, Nicu Alifantis!

Am crescut cu muzica lui drept un dat firesc urechilor si inimii mele. Mi se parea normal sa existe un Alifantis si am luat cantecele lui la imbratisare cu aceeasi dragoste cu care strangeam in brate un prieten de mult timp plecat printre straini. Poate ca din cauza domniei sale mi s-a parut normal si graseiatul – 3 logopezi au incercat, in tineretea-mi cruda, sa schimbe felul in care rosteam. N-au reusit.

Am mai crescut nitel si-a inceput sa-mi para ca inteleg poezia. Atunci, cantecele domnului Nicu Alifantis mi-au placut si mai mult. Atunci, am inteles ca nimic din ce e firesc nu trebuie tratat ca atare, fiindca tot ce e muzica sau cuvant poate fi tacere. Atunci, am inteles ca nu vreau sa tac.

Au mai trecut niste ani si am avut nebanuitul noroc sa il intalnesc pe Nicu Alifantis la Festivalul de Muzica tanara – “Prometheus”. Nu stiu din ce motiv, o usa mi-a fost deschisa si am invatat in acele doua saptamani mai mult decat in toata viata mea muzicala de pana atunci. Peste alti ani, Proiectul Tivodar a avut onoarea sa cante in deschiderea Alifantis&Zan la Festivalul “Chitara Dunarii” din Galati – a fost una dintre acele Seri in care viata a avut alte culori iar sunetele s-au auzit altfel – mai vii, mai reale chiar decat chitara din care porneau.

Nu cred ca exista vreun material marca Nicu Alifantis pe care sa nu-l am aproape de inima. Se-ntampla lucruri nebanuite de fiecare data in taramul imaginatiei si, de fiecare data dupa o auditie, abia astept sa cant, la randul meu. Pentru mine, muzica lui Alifantis e din acelasi material ca si muzica lui Leonard Cohen. Pentru mine, muzica lui Alifantis tine lumea in miscare.

Sarbatorim 40 de ani de muzica pentru Nicu Alifantis – mai multi ani decat intreaga mea viata. Ma gandeam la asta, privind in gol si incercand sa-mi adun cuvintele spre a le asterne aici… 40 de ani si cantece sculptate cu mestesug de cuvant plin intr-un bloc de muzica dezgropat din cea mai buna cariera.

Spre bucuria mea, sarbatoarea asta va aduce un album nou, ce se va lansa prin concerte pe 20 si 21 mai 2013, la Opera Nationala din Bucuresti. Abia astept “Mozaic” – ascultand mostrele de pe site, noul album pare sa fie intocmai asa cum ma asteptam: compus cu pasiunea unui muzician inimos, pasionat de literatura buna si lucrat cu migala unui profesionist in tehnica.

Pentru ca muzica lui m-a ajutat sa cresc, pentru ca sfaturile lui m-au ajutat sa nu ma opresc din ce sunt – pentru toate astea si atatea altele carora nu le gasesc cuvinte, astazi spun: Multumesc, Nicu Alifantis! La multi ani!

Freedom Jazz Festival in the city – ultima seara a editiei 2013

intre atatea tentatii rock-blues cu iz “pamantean”, invitatia “Freedom Jazz Festival in the City” parea oaza de eleganta si clasa de care aveam nevoie. poate prea tarziu, am acceptat invitatia la jazz in buricul Capitalei si-am aterizat sambata, 11 mai, la “Sarpele Roz”.

nu facusem rezervare – mai ca mi-a stat inima-n loc atunci cand domnisoara responsabila cu primirea oaspetilor ne-a explicat ca e posibil sa nu mai avem loc. nu ne-am lasat pagubasi, insa, caci ultima seara de festival suna promitator. din fericire, am ajuns in pozitia de a accepta oferta unei mese relativ departate de scena, insa gata sa ne primeasca.

am incercat sa fim cat mai discreti posibil in vreme ce ne asezam la locurile noastre, iar pe scena evolua Puiu Pascu. ma declar mult inferior nivelului unui profan in jazz, insa pot spune destul de convins ca am apreciat intotdeauna doua nume in jazz-ul pianistic de la noi: Johnny Raducanu si Puiu Pascu. din pacate, pe domnul Raducanu il mai putem asculta doar in inregistrari – la domnia sa mi-a placut sentimentul de autentic degajat de fiecare nota cantata, ca si cum Johnny Raducanu ERA jazz-ul.  Puiu Pascu e o explozie de sinceritate si bucurie de a canta. indiferent daca se joaca prin complicate partituri clasice jazz sau sustine partitura ritmica pentru clasice interbelice alaturi de, sa zicem, Irina Sarbu, Puiu Pascu iti da senzatia ca face o treaba extrem de usoara, pe care ai putea-o duce la bun sfasit chiar si tu, daca ai vrea.

freedom jazz festival 11 mai 2013 001 edit

 

 

 

 

 

 

trecuse ceva timp de la ultima mea intalnire cu Harry Tavitian – prin urmare, m-am bucurat sa-l vad pe scena, alaturi de spectaculosul percutionist/tobosar Cserey Csaba. considerat de International Herald Tribune “cel mai important jazzman roman contemporan“, pianistul constantean a predat o lectie de muzica ce a inclus improvizatii pe tema celor 6 dansuri populare romanesti culese de Bela Bartok sau “Bordeiasul” si “Veniti cu totii”, marca Anton Pann.

freedom jazz festival 11 mai 2013 015 edit

 

desi au fost multe momente muzicale extraordinare, recitalul lui Harry Tavitian a fost atat de condensat incat a devenit, spre final, putin obositor. recunoscandu-mi lipsa de exercitiu in auditia de jazz, m-am bucurat de moment si m-am pregatit pentru ce avea sa urmeze: recitalul Mariei Raducanu.

ceasurile trecusera de zece si jumatate in noapte, iar din salonul alaturat razbateau spre noi sunete zglobii de muzica lautareasca. in timpul recitalului Harry Tavitian, necazul n-a fost prea mare din cauza intensitatii ridicate a sunetului ce venea de la scena “Freedom Jazz Festival”. odata ce stapana a scenei a devenit Maria Raducanu, coloana sonora a petrecerii celor din salonul “Sarpele Roz” (noi ne aflam in salonul “Marul de aur”) a devenit deranjanta.

freedom jazz festival 11 mai 2013 073

am reusit, totusi, sa trecem peste toate, urmarind-o pe Maria printr-un (prea) scurt periplu muzical in care am recunoscut si cateva vechi cantece rusesti. pentru noi, seara s-a incheiat cu bis-ul Mariei – o noua interpretare asteptata de intreaga sala a celebrei “Cristina”.

festivalul a fost inchis de un nume ce nu aparea pe afis:  Constantin Mirea & Django Sound Quintet. am ramas pret de o piesa, insa interpretarea demna de o trupa de restaurant (desigur, ne aflam intr-un restaurant, insa ne asteptam la mult mai mult de la ultimul act al unui festival rafinat precum “Freedom Jazz Festival”) ne-a convins ca e cazul sa ne retragem.

si daca tot am adus vorba despre asta, marturisesc ca, din pacate pentru viata mea culturala, nu reusesc sa ma obisnuiesc cu ideea de evenimente in restaurant. imi amintesc cu placere de acte artistice petrecute in acum defuncta Casa Eliad, ma bucur ca am trait experienta unui concert Mihai Godoroja intr-un restaurant cu meniu francez sau ca am putut, sambata seara, sa fiu in public la “Freedom Jazz in the City” – cred, insa, ca toate aceste manifestari muzicale ar fi fost mult mai bine receptionate de un public 100% atent la concert, nu si la friptura de vita din farfurie.

freedom jazz festival 11 mai 2013 009 edit

experienta muzicala de sambata seara mi-a fost semnificativ diluata de chelnerii saritori care faceau slalom printre mese cu tot soiul de farfurii si se opreau, din cand in cand, sa ma-ntrebe daca mai doresc cumva o carafa din vinul casei. sunt sigur ca, in locul meniului traditional romanesc cu mici si ciorba de burta, atat artistii cat si publicul spectator ar prefera sa deguste, intr-o alta atmosfera, delicatese muzicale romanesti si universale.

Beauty and the Beat: Tarja Turunen & Mike Terrana, in sfarsit la Bucuresti

la inceput de 2012, Tarja Turunen ne avertiza, in materialele promotionale pentru concertul de la Sala Palatului, ca e ultima data in urmatorii 5 ani cand viata de turneu o va aduce pe meleaguri bucurestene.  n-a fost sa fie chiar asa: fostul fief al mai-marilor PCR a gazduit din nou, la aproape un an si jumatate mai tarziu, un eveniment al fostei vocaliste din trupa Nightwish. din ce-am aflat marti seara, Tarja va reveni la Bucuresti in octombrie 2014  (ceea ce nu-i un lucru rau), deci… aveti grija in ce masina de publicitate va puneti increderea :)

beauty and the beat 7 mai 2013 683 edit 2

 

 

 

 

 

 

 

marti seara, Tarja Turunen si Mike Terrana au dus la bun sfarsit spectacolul-concept “Beauty and the Beat” – un mix interesant de muzica clasica (Bach, Dvorak, Rossini), rock (preluari din Queen, Led Zeppelin, dar si fosta trupa a Tarjei, Nightwish) si musical (“I feel Pretty” din coloana sonora a musical-ului <West Side Story>).

beauty and the beat 7 mai 2013 406 edit 1

 

 

 

 

 

 

 

 

 

puteti citi o cronica a evenimentului pe www.concerte-azi.ro

iata si o galerie foto de la evenimentul de ieri seara.

beauty and the beat 7 mai 2013 441 edit 1

beauty and the beat 7 mai 2013 607 edit 1

beauty and the beat 7 mai 2013 595 edit 1

beauty and the beat 7 mai 2013 580 edit 1

beauty and the beat 7 mai 2013 675 edit 1

dark tranquility, Arenele Romane

suedezii de la Dark Tranquility meritau mai mult de la publicul romana la a doua vizita in Bucuresti. recunosc, am ratat intalnirea cu ei in 2011, insa concertul de vineri seara mi-a placut.

tudor turcu&dark tranquility 3 mai 2013 016 edit

nu pot spune acelasi lucru despre trupa de deschidere: Tudor Turcu featuring eyeSEEred s-au zbatut parca o eternitate, trecand prin aceeasi piesa in nenumarate neinspirate feluri.

tudor turcu&dark tranquility 3 mai 2013 018 edit 1

 

mai jos, puteti afla cateva fotografii de la evenimentul organizat de Phoenix Entertainment. mai multe despre concert aflati in cronica de pe www.concerte-azi.ro.

 

tudor turcu&dark tranquility 3 mai 2013 023 edit 1

 

tudor turcu&dark tranquility 3 mai 2013 028 edit 1tudor turcu&dark tranquility 3 mai 2013 059 edit 1

tudor turcu&dark tranquility 3 mai 2013 116 edit 1

 

tudor turcu&dark tranquility 3 mai 2013 146 edit 1

 

tudor turcu&dark tranquility 3 mai 2013 060 edit 1

rezident x – momentul alpha

in 2003 eram inca unul dintre acei pusti hotarati ca au in posesie raspunsul la orice intrebare. abia descopeream concertele mari si amintirea unei seri de 30 aprilie la Sala Polivalenta imi va ramane mereu drept una dintre cele mai emotionante dovezi de dragoste pentru muzica. mii de oameni au strigat atunci, la unison: “Kempes, nu pleca!” – eram unul dintre ei, sperand ca vocea mea il va face pe solistul de la acea data al trupei Cargo sa nu paraseasca echipa pentru Australia.

hotararea era, insa, deja luata. acum, fanii Cargo se impart in doua tabere: cei care regreta era Kempes si cei care spun ca alaturi de Adi Ingrisan ca vocalist principal, echipa suna cel mai bine. Recunosc, fac parte din prima categorie si am sperat mereu ca voi asista la o revenire a lui Kempes la muzica.

Rezident X este proiectul prin care Tavi Iepan (fondator si principal compozitor al grupului Cargo in perioada inceputurilor) si Adrian Popescu (chitarist in Cargo la inceputul anilor ’90) si-au dorit sa reinvie acea bucata de istorie muzicala romaneasca pe care actuala formula a trupei a ales sa o faca uitata. Spre surpriza si bucuria tuturor, din formula Rezident X a acceptat sa faca parte si Ovidiu Ioncu-Kempes, iar minunea primului concert s-a intamplat in Vama Veche, anul trecut. n-am reusit sa vad acel concert, dupa cum n-am reusit sa vad nici Rezident X la Arenele Romane, in acelasi 2012 tarziu. De 1 mai 2013, insa, n-am putit rata o noua intalnire cu trupa, mai ales ca a fost vorba de o lansare de album.

True Club mi-era o necunoscuta. am gasit (inca) un beci de tipul celor care impanzesc Centrul Vechi – proprietarii insa l-au curatat si aranjat pentru a reflecta cum se cuvine imaginea unui loc prietenos in care se canta des.  Clubul nu e foarte incapator – asta nu m-ar fi deranjat prea mult daca instalatia de aerisire ar fi facut fata onorabil armatei de rockeri fumatori care au ticsit incaperea. a parut, chiar, ca tot ce-au facut cei din public a fost sa fumeze – preturile destul de mari au descurajat obisnuitul consum excesiv de lichide datatoare de buna dispozitie.

kempes&rezidentx_1may2013 002 edit 1 dincolo de toate aceste mici detalii, insa, a fost clar din secunda 1 cand am pasit in club ca toata lumea era acolo pentru un singur lucru: concertul. Kempes a fost intampinat cu aplauze si ovatii la intrarea in club si, cu vreo jumatate de ora intarziere fata de ora anuntata initial, lansarea albumului “Alpha” a inceput cu proiectia unui scurt documentar despre trupa. a urmat, intr-o insiruire energica, fiecare din cele 9 piese ale albumului. dupa aventura concertului Anathema, despre care va povesteam aici, aseara am avut o noua dovada de dragoste a publicului pentru artistul favorit: era de-ajuns ca Ovidiu Ioncu sa faca un semn cu mana si cei din public (indraznesc sa aproximez vreo suta de platitori de bilet) preluau imediat sarcina de vocalist in Rezident X. s-a aplaudat mult, s-a strigat pana la epuizarea corzilor vocale, s-a cantat fain – si asta nu doar pe ultracunoscutele “Povestiri din gara” sau “Brigadierii”.

kempes&rezidentx_1may2013 031 edit 1

                se cuvine sa remarc ca vocea lui Kempes ramane la fel de patrunzatoare cum mi-o aminteam, chiar daca nu (mai) ajunge mereu acolo unde stiam ca poate. se cuvine sa felicit o sectiune ritmica (tobe si bass) extrem de percutanta si un Matthias Lange in forma chitaristica de exceptie – germanul a dovedit si abilitati de comediant, fiind insarcinat de echipa sa-si prezinte, la final, colegii de trupa. setlist:

kempes&rezidentx_1may2013 052 edit 1

acum, scriind aceste cuvinte, raman cu sentimentul pe care-l aveam ieri seara, parasind True Club: primul album Rezident X e o restituire necesara fanilor Cargo (si nu numai) – piese pe nedrept uitate inainte de vreme au, astfel, o a doua sansa. m-am simtit bine la concertul de lansare si probabil voi dori sa fiu din nou acolo unde se va desfasura urmatorul concert Kempes&co. totusi, adevaratul test pentru echipa e, in opinia mea, albumul 2 – cel care ar trebui, dupa spusele lui Tavi Iepan, sa contina doar piese 100% noi. atunci, la momentul “beta”, vom sti cu adevarat daca Rezident X este acel ingredient care lipseste rock-ului romanesc in secolul 21.

flying – Anathema Acustic la Hard Rock Cafe

Un concert acustic poate fi de o mie de ori mai “puternic”, mai ritmat, mai “rock” decat o reprezentatie electrica – iata un gand pe care n-am fost in stare sa mi-l explic pana acum. Pornind de la experiente precum inregistrari din formatul MTV Unplugged sau live-uri de exceptie din partea unor trupe romanesti precum uRMa, Timpuri Noi, Vita de Vie sau byron, m-am simtit mereu mult mai atras sa platesc biletul pentru a urmari o trupa in format acustic decat in format electric.

anathema 26 aprilie 2013 128 edit 1

Avand in memorie experienta unui concert unplugged spectaculos oferit de fratii Cavanagh sub titulatura Anathema, in 2008 (alaturi de violoncelistul David Wesling), mi-am rezervat biletul pentru re-intalnirea cu britanicii in clipa in care am aflat despre concertul de la Hard Rock Cafe.

M-am bucurat sa aflu ca locurile la mese au fost epuizate, m-am bucurat sa gasesc un public mult mai numeros si mult mai implicat in concert decat la precedenta intalnire cu Anathema (septembrie 2012, fostul Jukebox Club). De fapt, daca stau sa ma gandesc bine, o sa va spun ca, din punctul de vedere al reactiei publicului, concertul Anathema din 26 aprilie 2013 constituie una dintre cele mai frumoase dovezi de dragoste pentru artistul preferat la care am fost martor. Publicul a cantat mult si frumos, ajutand trupa intr-o calatorie faina prin piese ca “Lost Control”, “Flying” sau “One Last Goodbye”.

anathema 26 aprilie 2013 097 edit 1

Fara indoiala, a fost un concert frumos. Totusi, elementele veritabil acustice, de finete, care m-au atras pentru prima oara spre Anathema acum 5 ani, mi-au lipsit vineri seara: concertul a fost condimentat cu arta, dar… electric de pedala de loop a lui Danny Cavanagh si (pe alocuri) un distors extrem de fin, plecat din chitara electrica a lui Vincent Cavanagh. Vocea lui Lee Douglas a fost un ingredient pe care-l vad, de-acum, indispensabil in evolutia trupei, iar felul in care echipa a ales sa “reinterpreteze” playlistul obisnuit electric (in care si-au gasit loc si cover-uri Pink Floyd sau Beatles) este, fara indoiala, cel putin laudabil. Voi spune insa, cat se poate de subiectiv, ca varianta electrica a pieselor Anathema, auzita anul trecut, mi-a placut mult mai mult.

anathema 26 aprilie 2013 045 edit 1

Diferenta intre acustic si electric a fost, vineri seara, una extrem de fina. La fel de fina a fost, din fericire, si granita dintre scena si fani. In Hard Rock Cafe, am avut parte de una din acele rare intalniri muzicale in care artistii si publicul reusesc sa formeze un intreg bine inchegat, gata sa spulbere cu forta unui tsunami de emotii orice gand, orice neliniste anterioara primei note plecate din sistemul de amplificare. (Si) pentru asta, va recomand din toata inima sa nu ratati urmatorul concert Anathema.

Setlist:

310895_594700863882760_1491063678_n

 

 

o seara cu Mark Knopfler

- material realizat pentru www.concerte-azi.ro -

mark knopfler 25 april 2013 021 edit 1

“Mi-as dori sa merg la un bar de karaoke. Tot discutam despre asta, prin pauze, cu trupa. Ar fi distractiv sa mergem intr-un bar de karaoke si sa cantam <Walk of life>” – un zambet strengaresc lumineaza fata lui Mark Knopfler, discutand despre vremurile moderne ale rock’n’roll-ului cu Steve Hargrave. In interviul acela, filmat in 2009, Mark imi pare un artist prezent in realitate, un muzician gata oricand sa faca ce-i place, indiferent de tonul dictat de vanzari.

Cu toate ca vazusem interviul acela (si multe altele, de altfel), trebuie sa recunosc ca m-am asezat pe locul meu din Sala Palatului pentru concertul din 25 aprilie gata sa intalnesc doar un bunic de la care ai multe povesti de ascultat. Nu-mi dau seama cum de puteam fi atat de nedrept, insa recunosc ca ma asteptam sa intalnesc pe scena un om batran si obosit de-atata muzica.

“Pe masura ce imbatranesc, tot mai multe cantece par sa vrea sa apara”, spunea Knopfler in acelasi interviu. Nu pot decat sa ma bucur ca-i asa, pentru ca fara turneul de lansare pentru “Privateering”, cel mai recent album solo al muzicianului englez, nu as fi avut bucuria extraordinara de a fi contrazis. Mark Knopfler a cantat pe scena bucuresteana perfect, intocmai asa cum un Profesor imparte o pretioasa lectie de muzica unor elevi atenti. A fost unul dintre cele mai bune concerte pe care am avut norocul sa le vad.

Cu o intarziere “academica” de 15 minute, Mark Knopfler si echipa au aparut pe scena Salii Palatului dupa ora 20:00, pentru doua ore de muzica in fata unei sali pline pana la refuz. S-au cantat piese de pe albumele solo ale britanicului, dar si cateva din hit-urile Dire Straits. M-am bucurat din toata inima de o sonorizare neobisnuit de buna si lungi momente de maiestrie instrumentala in fata carora n-am avut cum sa am alta reactie decat un sincer “standing ovation“.

mark knopfler 25 april 2013 017 edit1

Trebuie sa ma recunosc inca o data tradat in asteptari, caci publicul roman mi-a parut a fi prezent la concert in cunostinta de cauza: toata lumea s-a bucurat civilizat de fiecare nota pe care chitara si vocea lui Mark ne-au oferit-o. A fost, insa, un moment cand am simtit ca ceva in legatura dintre scena si public s-a rupt: “Sultans of Swing”.

Atent supravegheati de agenti BGS, putini oameni din public au cutezat sa faca fotografii sau filmulete, insa la piesa amintita mai sus, Sala Palatului s-a umplut de luminite de la ecranele telefoanelor si aparatelor foto. “M-am bucurat foarte mult de perioada cu trupa (Dire Straits, n.r.), dar am simtit si simt nevoia sa detin eu controlul, sa fac lucrurile la o scara mai mica. Nu toata lumea e incantata sa parcurga intregul ciclu” spunea Mark intr-un alt interviu din 2009 pentru BBC. In minutele in care “Sultans of Swing” s-a auzit la Bucuresti, am vazut in atitudinea lui Mark si in felul stangaci in care a interpretat celebrele partituri solo ale piesei, tristetea ca eforturile sale solo – piese splendide cu amprenta de blues si celtic rock, nu sunt la fel de apreciate precum vechile hituri Dire Straits.

Untitled 1 dit 1

Dupa o interpretare geniala a “Telegraph Road” (un alt clasic Dire Straits), trupa s-a retras in culise si ma temeam ca nu voi avea bucuria de a auzi pe viu una dintre cele mai frumoase piese scrise vreodata. Mark Knopfler si echipa (din care a facut parte si fratele sau, David Knopfler) nu s-au lasat, insa, asteptati prea mult si ne-au oferit o versiune mai putin fina decat ma asteptam, dar extrem de puternica a piesei in cauza: “Brothers in Arms”. Dupa “Going home”, luminile s-au aprins, semn ca nu va urma un al doilea bis. M-am aliniat la rand pentru a parasi sala, incercand sa interiorizez cum se cuvine sentimentul ca asistasem la unul dintre acele concerte care pot schimba viata cuiva.

mark knopfler 25 april 2013 044 edit 1

Cateodata, Muzica hotaraste ca e cazul sa iasa din amortire si sa invinga, pe rand batranetea, comoditatea, tendintele si topurile, calculatorul si inregistrarile HD. Ma declar bucuros ca joi, 25 aprilie 2013, am putut asista pe viu la o asemenea victorie. La Bucuresti, Mark Knopfler ne-a oferit tuturor o seara perfecta.

 

Setlist:

What It Is
Corned Beef City
Privateering
Father and Son
Hill Farmer’s Blues
Yon Two Crows
I Used to Could
Romeo and Juliet 
Sultans of Swing
Song for Sonny Liston
Haul Away
Marbletown
Speedway at Nazareth
Telegraph Road

Bis:
Brothers in Arms
Going Home

fara titlu

ultimul gand bun. ultimul licar in privire. ultimul zambet. ultimul fir de par care albeste. ultimul fum de tigara, ultima dusca din paharul cu tarie. ultima fereastra deschisa, ultima muscatura zdravana din fructul somnului. ultima privire inapoi.

ultima tacere. ultima zbatere de inima. ultima neliniste. ultimul gand rau. ultimul moment in care nu crezi. ultima nenorocire, ultimul noroc. ultimul oftat. ultimul pariu cu tine.

ultimul stinge lumina.

cantec in alb

un cantec iti scriu, un cantec iti tac:
un cantec sa stii unde sunt si ce fac.
un cantec iti ning peste tample acum,
sa-l ai cand vei sta la rascruce de drum.
un cantec si-ti spun: sa stii ca-s aproape
si-atunci cand in piept viata nu-mi mai incape.
un cantec iti pierd, sa-l gasesti oricand vrei -
un cantec al tau, dar si-un cantec al ei.
un cantec iti las, sa-l aveti impreuna
prin soare, noroc, ghinion si furtuna.
iata cantec in alb, scrie-l tu de voiesti
sau da-l mai departe spre cine iubesti
si lasa-i pe ei mai departe sa scrie
pe-un cantec in alb alta poezie.
mojo 21 apr

becule, stai aprins.

lumina ne-a scos din pestera.

intai a fost descoperirea focului si focul ne-a fost de-ajuns mii de ani. focul ne era calauza, focul ne era ajutor in bucatarie, focul ne era salvarea de la frig. in vremurile acelea, stiam ca lemnul trebuie pastrat cu grija si nicio risipa nu e iertata.

sa tot fie vreo doua secole, insa, de cand am uitat lectia asta – in toate domeniile. de vreo doua sute de ani, grija pentru resurse s-a transformat in foamea de a exploata cat mai multe. ne-am intors, cumva, intr-un alt fel de pestera, iar asta nu ne deranjeaza catusi de putin. si in privinta luminii, ca si in privinta multor altor subiecte (combustibil, hartie), solutia e la un pas de noi si se numeste, simplu, reciclare.

mi-aduc aminte de povestile comuniste din copilarie legate de reciclarea hartiei si imi aduc aminte si de “furia” cu care am abandonat obiceiul, ca familie si ca popor, dupa 1989: cu totii am inteles reciclarea ca pe o masura potrivita unor vremuri austere.

Timpuri Noi cantau cam asa:

Cand becul se stinge, tindem sa-l “inmormantam” fara dragostea cuvenita prietenului care ne-a luminat ore in sir fericirile si tristetile. Cand becul se stinge, il aruncam la gunoi. Casa cu casa, companie cu companie, povestea “mortii” inutile a atator becuri e, de fapt, povestea pierderii unor resurse ce pot fi salvate. Cifrele sunt neiertatoare: 92% din materialele ce compun becurile economice si neoanele pot fi refolosite in acelasi scop. O statistica gasita aici spune ca Romania recicleaza 1% din total deseurilor municipale, in vreme ce in Belgia, de pilda, rata ajunge la 94%.

scriu aceste cuvinte intr-o pauza, sub lumina catorva zeci de neoane care ar putea primi, la final de incandescenta, o noua viata.  n-am cunostinta ca in compania unde lucrez, Computer Generated Solutions, sa fie implementat un asemenea program de reciclare. ce pot eu sa transmit atat sefilor mei, cat si oricui altcuiva interesat sa dea o mana de ajutor, e ca programul de reciclare a becurilor gestionat de Recolamp are cost 0 pentru companii. avem cost 0 pentru un program de reciclare care poate face o diferenta reala, iar tot ce-i de facut e semnarea unei colaborari.

utilizatorii casnici pot si ei colabora cu Recolamp, daca aleg sa recicleze becurile in asa-numitele “colturi verzi” – o lista a lor poate fi gasita aici. ca si in cazul companiilor, participarea in program nu implica niciun cost. da, castigurile materiale imediate si directe sunt si ele absente. poate ca-i timpul, insa, sa vedem mai departe de-atat.

mi-ar placea sa vad un colt verde in fiecare magazin sau la parterul fiecarei companii. lumina ne da inca o data sansa sa iesim din umbra. leacul pentru indiferenta e gratuit si tratamentul naturist e eficient 100% : am putea invata sa reciclam.

printre ploi

degetele ei spun “buna dimineata” obrazului meu neras. incerc sa-mi amintesc daca am incuiat usa. frig si vant. dupa mine, potopul. potop e si inaintea ochilor mei.  as fi baut o cafea.

ne zgribulim sub umbrele de parca asta ne-ar salva viata, grabindu-ne spre serviciu.

in metrou, miroase a somn – chiar si urcatul pe scara rulanta e un maraton. monstrul din metal si sticla pare in dimineata asta un alt soi de Arca, gata sa se umple cu alt soi de animale. la noi in savana nimeni nu vaneaza pentru carne, ci pentru promovare. macar aici nu mai ploua.

inchid ochii o secunda, increzator – la adapostul locului meu cald de la birou, nu-mi mai e frica de ploaie. daca ma gandesc bine, nu mi-e frica de nimic. deschid ochii si privesc cum ploaia varuieste in si-mai-cenusiu deja-cenusiul prin care respir. mi se face frica fiindca-mi lipsesc culorile. hai, inapoi la munca! vanatoarea e-n toi.

geamul tremura, elastic, la atingerea fiecarei picaturi – ochiul uman, insa, nu poate percepe acea miscare. ochiul uman nu percepe nici trecerea timpului decat atunci cand e prea tarziu. degetele mele spun “cum o scoatem la capat?” obrazului meu neras, in vreme ce privirea scaneaza ecranul calculatorului. imaginea de pe ecran lumineaza intermitent si extrem de rapid – ochiul uman, insa, nu poate percepe nici acea miscare. suntem victimele simturilor.

aici, timpul se masoara in cani de cafea. cand nu mai are rost sa-mi mai fac o cana, inseamna ca-i aproape gata – curand voi afla ca am mai supravietuit unei vanatori. pana atunci, insa, degetele mele cuprind filtrul caldut al unei tigari aprinse in graba. potop e inaintea ochilor mei, potop e si sus, la etaj.

la etajul meu se dau tot soiul de lupte. afara, nu se poarta nicio lupta – doar ploua si-atat. prins in nisipuri miscatoare, invidiez zborul liber al norilor.

in fiecare zi, ne spala tot soiul de ploi, fara sa ne dam seama.

unul dintre cei multi

sondaje de opinie si alte studii-bazaconie despre cine stie ce subiect – uite chestii care ma enerveaza mereu prin diverse stiri la radio sau tv. desigur, nu neg buna credinta a cercetatorului interesat de diverse aspecte ale vietii cotidiene, insa experienta mea in postura de fost student al facultatii de Psihologie imi spune ca, de cele mai multe ori, marja de eroare a unui sondaj de opinie/cercetare de piata nu e optimistul 2%, ci descurajatorul (cel putin) 50%.

asta se-ntampla din mai multe motive: poate fiindca se urmareste obtinerea unui anume rezultat iar cercetarea este subiectiv orientata in acea directie, poate fiindca studentului platit prost pentru a face munca de teren ii e greu sa bata din usa-n usa pentru a completa 300 de chestionare – respectivul gaseste, deci, 50 de subiecti si completeaza el insusi restul, in “ton” cu piata.

un motiv la fel de bun, insa, pentru imaginea de <cercetare trucata> pe care o avem cu totii e acela ca ne recunoastem, inconstient, propria retinere de a colabora, daca am fi pusi in situatia de a ni se cere opinia. nu, n-am 5 minute sa-ti raspund. nu, n-am o opinie despre subiectul x. sunt ocupat acum, va rog sa reveniti… dupa care nu mai raspundem la apelul de la acel numar. nu-i nevoie decat de cateva asemenea raspunsuri si cercetarea-i gata… gata sa demonstreze cat suntem de grabiti, cat suntem de dornici sa ne acceptam propriile opinii. adapostiti de orice fel de idei, in propriul patratel, deschidem apoi ziarul, citim si spunem ca acele cercetari nu ne reprezinta.

sunt multe feluri in care poti reprezenta ceva pentru orasul tau. eu, unul, am raspuns la fiecare telefon din cele descrise mai sus. astazi, insa, am mai facut ceva in plus: m-am inscris in Panelul Online al Mednet Marketing Research Center.  de acord: cu o floare nu se face primavara, dar in mod cert nici nu se face locul mai urat.

oamenii de la Mednet fac cercetare de piata din anul 2000 si-au avut drept clienti companii respectabile precum USDA, Jaguar, Allianz Tiriac, Gfk Healthcare sau Ikea. am acceptat sa-mi impart opinia oridecate ori mi se va cere si v-as recomanda sa faceti si voi alegerea in cauza – daca nu din motive altruiste, macar fiindca cei care se inscriu in aceasta baza de date pot castiga un aparat foto digital Fujifilm sau unul dintre cele 10 USB-uri Flash Driver de 4 GB.

in afara, nu-i nicio rusine sa fii inscris intr-o baza de date si sa-ti iei 10 minute, din vreme-n vreme, spre a completa un chestionar. in afara, pentru asta poti castiga, uneori, si premii. dincolo de orice premii, insa, in afara locuitorii Cetatii isi recunosc valoarea propriei opinii si aleg sa voteze, aleg sa nu taca. ma gandesc ca daca tot am preluat cu-atata voiosie Halloween si Valentine-s day, am putea sa ducem lucrurile chiar si mai departe si sa mai preluam ceva – un slogan. “Yes, we can!”.

doi la suta

Salut!

Va povesteam acum cateva zile despre cum poti scapa foarte usor de aglomeratie, cozi interminabile si lipsa de cooperare a unor functionari fara chef platindu-ti taxele si impozitele pentru case, terenuri si masini, dar si amenzile cu cardul bancar.

V-am spus atunci ca recomand plata cu cardul si pentru ca procesul e flexibil ­- pot plati (si) aceste datorii de oriunde, 24 de ore din 24, inclusiv in weekend. V-am spus si ca, platind cu cardul si inscriindu-va in aplicatia de pe www.impozitecucardul.ro puteti castiga unul din cele doua smartphone-uri Samsung Galaxy SIII oferite prin tragere la sorti.

Ce nu v-am spus e un detaliu extrem de important - nu-nteleg cum de era cat pe ce sa-mi scape: actul de a-ti plati impozitul e obligatoriu, nu optional. La fel de obligatoriu, insa doar din punct de vedere moral, e sa ajuti o cauza nobila prin plata in cauza: Codul Fiscal pune la dispozitia contribuabililor mecanismul de redirectionare a 2% din impozitul pe venit catre o entitate non profit.

Gasiti aici o lista a organizatiilor eligibile. V-as ruga sa sprijiniti Hospice – Casa Sperantei pentru ca ceea ce se-ntampla de ani buni la Brasov e mai mult decat extraordinar – e o ultima lumina in viata unor oameni suferinzi pe care nimic altceva nu-i mai poate ajuta. Mai puteti alege si SMURD sau Crucea Rosie Romania.

Procedura e simpla: platiti impozitele catre stat (iar cand o faceti, va recomand sa folositi cardul) pana la sfarsitul lunii martie. Apoi, completati formularul 230 (pentru veniturile provenind din salarii) sau 200 (pentru venituri din alte surse) – disponibile la download aici – si il (le) depuneti la administratia financiara de care apartineti pana la data de 25 mai.

Plata impozitului este o obligatie a oricarui cetatean. As spune ca si dreptul la vot ( reformulat mai de graba in ultima vreme prin “dreptul la o alegere” ) este la fel de obligatoriu. Intr-o vreme in care cuvantul de ordine este “profit”, va rog sa alegeti sa nu uitati ca majoritatea ONG-urilor isi obtin fondurile din cei 2% adunati prin contribuitii. Ajutorul vostru prin plata impozitelor catre stat e, poate, cel mai important gest pe care-l puteti face ca Oameni ai Cetatii – un gest pentru care nu veti auzi cu urechile voastre vreun “multumesc”, dar care cantareste, cel mai probabil, mai mult decat orice “multumesc” auzit vreodata.

radio de martie

anul trecut, pe 17 martie, primeam un splendid “cadou” in prezenta Proiectului Tivodar la “Psihologul muzical“, o emisiune radiofonica extraordinara gazduita de Radio Romania Actualitati si condusa de Andrei Partos. Multumim inca o data pentru o seara speciala!

Anul acesta, post-aniversarea subsemnatului, Proiectul Tivodar se deplaseaza din nou pe strada General Berthelot – joi, 28 martie, Proiectul Tivodar va fi  invitat in Clubul Bucuresti FM.

joi seara, incepand cu ora 22:00, va invitam sa pasiti alaturi de noi intr-o calatorie sonora plina cu muzica si povesti frumoase. ii multumim doamnei Maria Gheorghiu pentru o noua invitatie si abia asteptam sa va vizitam din nou casele si inimile pe calea undelor.

ne auzim joi seara, pe 98.3 FM!

daca nu aveti un radio la indemana, nu-i bai: ne puteti auzi (si vedea) live pe http://www.bucurestifm.ro !

 

bucuresti fm 3

 

 

nationala

altadata biciuit de marsuri in conditii vitrege si batalii grandioase, testosteronul infloreste azi pe terenul de sport. privind lucrurile din perspectiva Hiroshimei, asta e, desigur, o veste buna. privind lucrurile din perspectiva unei tari cu 22 de milioane de specialisti, lucrurile se complica: nu mai avem acum de purtat doar razboaie cu “rivali” de pe alte meleaguri, ci luptam acum chiar intre propriile granite, cu oameni asemeni noua.

sunt doua povesti legate: prima incepe intr-o joi dimineata, candam primit vestea surprinzatoare ca pot fi pe National Arena la meciul Stelei cu Chelsea Londra. mai vazusem doar un singur meci de o anvergura similara: Otelul Galati-Manchester United. diferentele au fost insa enorme – pe de-o parte am vazut in teren un grup de jucatori romani comportandu-se cu adevarat ca o echipa, pe de alta parte am simtit chiar din tribuna forta cu care suporterii adevarati pot purta o echipa peste bariera imposibilului.

a doua poveste s-a petrecut cu un an in urma: parte a celui mai frumos cadou de ziua mea primit vreodata (bilete la un concert Pearl Jam in Amsterdam), am calcat pe iarba verde si sanatoasa din centrul Amsterdam Arena. da, gazonul era mai ingrijit decat cel de pe Arena Nationala. da, cel mai mare stadion olandez e tot un monstru de beton, mai impresionant decat Arena noastra. da, in orasul asociat de nestiutori cu desfraul si drogurile usoare din Red Light District e mai multa civilizatie decat in buricul ex-Micului Paris… si totusi, privind lucrurile mai atent, am inteles ca noi si olandezii pasionati de lalele, biciclete ori bere buna nu suntem diferiti cu nimic.

legatura dintre ele e “batalia” de marti pe care nationala Romaniei, majoritar stelista, o va duce pe teren olandez.

eram tare mic in ’94, cand nationala lui Hagi scotea Romania in strada. cu ochii mei de-acum, cred ca asta se intampla (si) pentru ca jucatorii de atunci au inteles cat de mare este puterea unei echipe in dauna efortului individual. da, Hagi sau Popescu au fost entitati enorm de valoroase prin ele insele, insa ansamblul unei nationale antrenate ca o echipa, nu ca o suma de jucatori, a facut diferenta. nationala era atunci (ca din pacate, si acum) oglinda imperfecta, dar oarecum fidela, a Romaniei.

Romania de azi e datoare vanduta – nu Bancilor sau FMI, ci ei insisi. de la an la an, am devenit tot mai egoisti, tot mai obsedati de capra vecinului, de un castig rapid si imediat, de inca un gol sau o selectie in palmares . asa suntem noi, asa ne sunt conducatorii si asa ne e in teren si nationala. fain e ca datoria asta nu e una negativa, ci una pozitiva: trebuie sa ne schimbam si putem asta. la inceput de martie, Steaua a dovedit ca suntem departe de a fi cei de pe urma, cei care nu mai cred in vise, cei care accepta infrangerea – ar trebui sa urmeze la rand nationala.

E timpul sa devenim la fel ca popor, ca nationala de fotbal. e timpul sa uitam de circul adolescentin cu bentite tricolore si sa devenim cu adevarat sponsori pentru Romania – nu numai cu bani, ci si cu emotie.

nu mai avem acum de purtat doar razboaie cu “rivali” de pe alte meleaguri, ci luptam acum chiar intre propriile granite, cu propriile limite. e timpul sa uitam de nationala si sa luptam cu totii, in tribune si in teren, pentru o Nationala. e timpul sa credem ca suntem o echipa. e timpul sa credem ca aceasta echipa poate muta muntii si rescrie istoria. e timpul sa credem, sa stim ca-n teren nu stau Mutu sau Tanase, ci intreaga tara.  e timpul sa iesim din nou in strada.  Hai Romania!

diverse amprente

ma declar de-a dreptul fascinat de amprente. totul a pornit de la povestea unui amic din “tinerete”, care mi-a relatat cu o juvenila incantare momentul in care, dupa o noapte alba pe plaja Costinesti-iana, a fost cules de politisti in civil si dus la sectie pentru ca “arata suspect”. ma minunez si-acum la gandul ca ceva atat de simplu diferentiaza atat de puternic fiecare din locuitorii acestui Pamant.

imi pare firesc ca fiecare om sa lupte in fiece zi pentru acel ceva bun, care-l face unic dincolo de amprenta. povestea de astazi, insa, nu-i despre oameni, ci despre afaceri.

ca si oamenii, afacerile ar trebui sa aiba o amprenta proprie: brand-ul. Wikipedia ne-nvata (pentru ca DEX-ul inca n-a ajuns acolo) ca un brand este “un nume, termen, design, simbol, sau orice alt element care identifica unul bun scos spre vanzare sau un serviciu distinct de cele ale altor vanzatori“.

in afara granitelor noastre, povestea asta e stiuta de mult si facuta, in marea majoritate a cazurilor, cu maiestrie – dovada e faptul ca nu poti sa spui “Nike” fara sa te gandesti la asteriscul traditional, “Coca Cola” iti aduce in minte imediat font-ul special si rubicondul Mos Craciun, iar “Mercedes” inseamna automat asocierea cu acea emblema unica in forma de stea.

desigur, pana aici am descris doar logo-uri – fiecaruia dintre aceste logo-uri ii este, insa, asociat un produs bine pozitionat in piata, un set de “corporate values”, o viziune de marketing speciala, o comunicare nemijlocita si sustinuta cu publicul-tinta. multi dintre clienti nu se mai simt a fi doar simpli “investitori” in profitul actionariatului… iar asta e bine pentru afacere.

pe plaiul mioritic, insa, povestea cu brand-ul e una pe care putini afaceristi au citit-o. poate ca radacinile acestei atitudini vin din ultimii ani saraci ai comunismului, cand investitiile de orice fel se faceau nu pe baza emotionala ci pe baza de simpla… disponibilitate. prea putine afaceri cladite de la 0 in limba romana au facut acel exercitiu – dintre ele, imi face placere sa amintesc de librariile Humanitas sau Carturesti.

un brand bine conceput iti poate transforma afacerea intr-o capodopera. un brand bine conceput iti poate aduce aproape clienti vechi ai altor furnizori – oameni care n-ar fi luat niciodata in calcul sa-si schimbe obiceiurile de cumparare. un brand bine conceput umanizeaza o afacere, transformand-o dintr-o simpla vanzare intr-o sansa de a oferi, contra cost, solutiile de care clientul are nevoie.

vreau-nu vreau, in fiecare zi fac alegeri legate de furnizori de produse si servicii. nu stiu cum alegeti voi, insa eu caut, de fiecare data, mai mult decat un simplu magazin – am nevoie de Solutii furnizate de Oameni. poate tocmai pentru a usura cautarea si pentru a face cunostinta cu oameni, afaceri si produse care merita, va indemn sa oferiti cateva minute campaniei “Cel mai promitator brand romanesc“. pentru cei din zona business, site-ul ofera un concurs (in care va-ndemn sa va inscrieti) la capatul caruia va fi ales cel mai promitator brand, editia 2013. de cealalta parte, frunzarind site-ul afli despre initiative faine, afaceri si produse speciale cu care, poate, nu te-ai intalni altfel.

imi pare firesc sa lupti cinstit, pentru o viata mai buna. dincolo de afacere sau profit, povestea de astazi e despre oameni, despre creativitate, despre solutii… si totul se rezuma la o amprenta.

concertul de martie

plecarile mele de-aici catre o lume altfel se fac prin cantec. nu-i mereu usor, nu-i mereu placut insa e de fiecare data sincer, deschis si asa cum nu mi-as fi imaginat niciodata, acum cativa ani, ca va fi posibil.

in ultimul timp, a inceput sa-mi placa sa va cant in fiecare sfasit de martie. e, poate, singurul cadou pe care ma voi incapatana sa vi-l cer in fiecare an.

de la inceput de ianuarie, ne petrecem serile in studioul de inregistrari, incercand sa construim. nici munca asta nu-i mereu usoara sau placuta, insa e de fiecare data deschisa si sincera, iar ce am reusit sa construim pana acum imi intrece orice asteptari.

pentru ca intalnirea de martie e mereu speciala, am hotarat impreuna ca joi, 21 martie, sa va aducm o farama din acea munca in Mojo Club.  Formula standard a echipei noastre se imbunatateste cu doi nou-castigati prieteni ai echipei, pe care speram sa-i avem de-acum inainte de fiecare data alaturi: Daniela Curcan (vioara) si Andrei Simion (tobe).

abia astept seara de joi. ne vedem la Mojo!

 

MOJO LIVE NIGHTS 2_415x675

 

 

 

 

 

primavara se numara impozitele

luna Martie e luna aceea faina din an in care toate par sa-nceapa a merge in fine asa cum vrei. cel putin in teorie iarna cea grea intra-n vacanta (practica si codul portocaliu ne dovedesc altceva), astenia de primavara se transforma in bucuria starii de bine a plimbarilor lungi in parc iar dragostea infloreste ghiocel-style. pentru cetatenii responsabili, trecuti de varsta studiilor universitare, luna martie mai inseamna, insa, ceva: acea ultima sansa de a fi cetateni respectabili si a achita la timp taxele si impozitele catre Stat.

vorbeam ieri despre politica si despre felul in care cei alesi aleg sa ne respecte dorinta. poate ca o prima reactie copilareasca ar fi sa raspunzi cu aceeasi moneda si sa ignori rugina institutiei Statului printr-un boicot general, incluzand neplata darilor – atitudinea asta nu-i, insa, de loc sanatoasa. sunt de acord: o sa-mi spuneti ca nici statul la o coada interminabila pentru plata unor dari majorate in fiecare an, in nestire, nu-i o treaba buna. am, insa, solutia pentru asta: taxele si impozitele pentru case, terenuri si masini, dar si amenzile, pot fi platite cu cardul in 188 de primarii, ONLINE sau la POS-urile instalate la ghiseele administratiilor fiscale.

cerem de la cei care ne reprezinta integritate si cinste. o fi un cliseu, poate, insa cred ca e cel mai important sa oferim asta societatii, inainte sa cerem ceva inapoi. va recomand din suflet sa nu aruncati gunoaie pe strada, sa nu fumati in public, sa nu vorbiti urat si sa nu traversati pe rosu. va recomand sa va cumparati bilet de ratb, sa fiti la zi cu intretinerea si sa va platiti taxele si impozitele – iar atunci cand va platiti taxele si impozitele, va recomand sa o faceti cu cardul.

poate ca sistemul nu e perfect inca, dar are avantaje de netagaduit. intai de toate e bine de stiut ca avem comision zero la plata cu cardul a taxelor si impozitelor. mai apoi, plata online te scapa de timpul pierdut la cozi – un sport mai de graba asociat cu perioada comunista de care nu cred ca-i e nimanui dor. tocmai pentru a stimula plata in acest mod, anumite banci propun oferte exclusiv pe carduri, cum ar fi cash-return sau rate fara dobanda.

in opinia mea, cel mai important motiv, insa, pentru a alege plata online e flexibilitatea: sunt convins ca timpul nu prisoseste nimanui si, din pacate, programul nostru de munca si cel al administratiilor fiscale nu prea coincide. eu, unul, ma simt tare bine sa stiu ca pot plati (si) aceste datorii de oriunde, 24 de ore din 24, inclusiv in weekend.

partea si mai buna in istoria de fata e ca, platind cu cardul, ai ceva de castigat. inscrierea in aplicatia de pe www.impozitecucardul.ro poate aduce oricaruia dintre voi unul din cele doua smartphone-uri Samsung Galaxy SIII oferite prin tragere la sorti. exista chiar si o competitie nationala de plata a taxelor si impozitelor locale cu cardul – mai aveti timp pana la finalul lunii martie sa faceti din orasul vostru “Orasul Viitorului”.

pentru cei dintre voi aflati in Bucuresti, Ploiesti, Cluj-Napoca sau Targu-Mures, exista aici si aici informatii privind infochioscurile si locatiile speciale unde se pot plati taxele si impozitele locale.

vorbeam ieri despre politica si despre felul in care cei alesi aleg sa ne respecte munca. intr-adevar, poate ca o prima reactie ar fi sa raspunzi cu aceeasi moneda si sa ignori rugina institutiei Statului. inainte de orice, insa, e bine sa imi amintesc ca vreau sa construiesc, nu sa distrug iar ceea ce construiesc si construim in tara asta nu-i pentru noi, ci pentru cei ce vor veni din urma.

pohta ce-a pohtit

politica mi-e precum o lamaie proaspat crapata: interesanta la gust, dar total nepotrivita “dulcegariilor” vietii. incerc sa ma feresc de aceasta perversa doamna pe cat se poate, insa astazi n-am mai putut rezista.

nu stiu daca stiti, dar ni se pregateste modificarea Constitutiei. dupa ce-au patit cu a doua tentativa esuata de suspendare a presedintelui, atent monitorizata de-Afara, baietii destepti nu mai vor sa treaca si-alta data prin umilinta de a fi pusi la locul lor de legea fundamentala a Statului de drept. prin urmare, ne paste napasta pe noi, astia mici de stam cuminti si (nu) mergem la vot.

argumentul suprem al taberei Antonescu-Ponta la final de numaratoare anul trecut era acela ca poporul roman in majoritate s-a exprimat favorabil demiterii presedintelui suspendat.

Notam undeva in memorie faptul ca echipa se afla de partea votului popular, pe care-l considera definitor pentru evolutia societatii. citim apoi o declaratie a domnului Antonescu, de-acum cateva zile:

“Cred ca trebuie evitat pericolul de a ne angaja intr-o polemica in opinia mea meschina sub miza acestei revizuiri si la care ne invita sau ne provoaca actualul presedinte. Nu am de gand nici aici sa polemizez cu domnia sa, dar trebuia de aceasta data sa spun foarte clar, nu acceptam sa ni se impuna premisa pe care dl Traian Basescu o considera fundamentala, anume parlament unicameral pentru ca asa s-a pronuntat electoratul la un moment dat si nu acceptam sa ni se impuna premisa de a porni revizuirea pe proiectul pe care, fara nicio consultare publica, nici mai ampla, nici mai putin ampla, fara nicio dezbatere parlamentara, institutia prezidentiala cu un grup de consilieri au incercat si vad ca incearca sa o impuna”.

conform Constitutiei Romaniei, poporul isi exercita suveranitatea atat prin reprezentantii alesi, cat si direct, prin vot. stim cu totii ca s-a votat schimbarea, dar nu s-a schimbat nimic.

nu-s prea bun la matematica, dar… sa vedem.

                                                     vot 2009                                               vot 2012

prezenta la vot                       53,52%                                                    46,24%.

procente in favoarea          88,84%                                                     87,52%
votului

 

 

 
din cifrele astea, cetateanul neimplicat politic care sunt intelege ca aceeasi multime de oameni a avut 2 momente: unul, in 2009, cand s-a prezentat la vot in proportie mai mare si altul in 2012, cand n-a mai ales sa faca asta. din aceleasi cifre, usor localizabile online, inteleg ca numarul celor care au vrut parlament cu 300 de reprezentanti e cu 1 procent si mai bine mai mare decat numarul celor care au vrut demiterea lui Traian Basescu.

din declaratia lui Crin Antonescu, inteleg ca cei din 2012 sunt mai importanti decat cei din 2009, desi cei dintai sunt mai putini decat cei din urma. in fapt, din declaratia presedintelui interimar in vremea scandalului 2012, inteleg ca votul din 2009 nici n-a contat prea mult de fapt – au fost doar bani publici cheltuiti in zadar, pentru ca Politicul nu e pregatit sa ia in calcul vointa poporului decat in cazul in care acea vointa ii e favorabila.

cu gustul amar pe care-l simteam si in timpul procedurilor ce-au alcatuit tentativa esuata de lovitura de stat in 2012, ma-ntreb: cat timp o sa mai treaca pana cand cineva va lua cu adevarat atitudine? cat mai trebuie sa treaca pana la urmatoarea revolutie finantata de idei, nu de bani? de ce trebuie sa existe un ultim cetatean care sa stinga lumina? de ce sa stingem lumina?….

 

in linie dreapta

inregistrarile pentru un album sunt un proces al naibii de complicat si totul devine chiar si mai complicat pe masura ce cresti muzical si-ti urmaresti tot mai asiduu visele sonore. cateodata, se-ntampla chiar sa pornesti intr-o calatorie mergand spre un loc si sa te descoperi, uluit, intr-un cu totul alt decor decat iti imaginai. alte ori, e totul perfect si traiesti acele secunde (poate 30, poate mai multe) in care auzi, “fizic”, curgand din casti sunete ce salasluiau pana nu demult doar in minte si-n inima.

momentan, povestea asta are sens doar pentru prietenii in compania carora am norocul sa pot lucra la primul album de studio al Proiectului Tivodar. multumesc Maxima Records, multumesc Alex, Ioana, Dani. le multumesc si celor care vor colabora cu noi dar inca n-o stiu :) efortul merge inainte si va pot dezvalui ca e o calatorie faina, plina de Momente pe care abia asteptam sa le impartim impreuna – speram noi ca totul sa se potriveasca de minune cu aniversarea de 4 ani a echipei, in octombrie ce vine.

toate astea mi se-nvalmasesc in inima pentru ca imi inchipui ce trebuie sa fie in sufletul unui prieten muzical despre care v-am mai povestit: Dan Byron. mai sunt doar 4 zile pana la lansarea oficiala a celui de-al patrulea album de studio byron, numit “30 seconds of fame” si cred ca “sub presiune” e doar o expresie, prea putin puternica in comparatie cu nerabdarea, emotiile, eforturile pe care echipa byron (si-aici enumar trupa, echipa de sunet, management, etc.) le incearca. sunt convins ca vom avea parte, ca de fiecare data la byron, de o productie muzicala si vizuala minutios desenata (marca Real Sound & Vision – Victor Pamfilov), pe care v-o recomand de pe-acum.

imi place muzica lor si am avut privilegiul sa ma aflu in culise la precedenta lansare byron de la Palatul Copiilor, cea pentru “Acoustic Drama” – va pot spune, deci, din proprie experienta, ca daca alegeti sa fiti sambata, 16 martie ora 20, la Palatul Copiilor din Bucuresti, veti avea parte de un Concert asa cum putine echipe muzicale de la noi pot sustine.

daca n-o sa puteti fi in Bucuresti in weekend, nu-i bai: turneul byron, sustinut de Aqua Carpatica si Domeniile Samburesti, continua si dupa spectacolul din Capitala – iata programul:

Timisoara, 30 martie, ora 20:00, Casa de Cultura a Studentilor
Cluj-Napoca, 5 aprilie, ora 20:00, Casa de Cultura a Studentilor
Targu Mures, 6 aprilie, ora 20:00, Teatrul National
Iasi, 12 aprilie, ora 20:00, Casa de Cultura a Studentilor

ne vedem la concerte!

30 de secunde

era o vara frumoasa. inca-mi copilaream zilele si mi-era frica de mult prea putine lucruri. stateam bine cu greutatea, cu somnul si cu inconstienta – tocmai de aceea, poate, noptile pierdute in repetitii/improvizatii nu ma speriau chiar de loc.

eram, desigur, nesigur – aveam si motive. nu repetaseram indeajuns, Alex Nichita se afla la prima prezenta oficiala pe vreo scena in formula noastra de grup si deschideam seara de Folk You ce avea sa fie inchisa de IRIS, la primul lor concert dupa operatia lui Cristi Minculescu.

am avut la dispozitie 3 piese. eram primii, iar asta s-a simtit si pe scena si pe nisip. primele 2, piese originale, au supravietuit aproape de limita decentei si simteam cum increderea in soarta mea pe scena imi scade de la nota la nota. pentru piesa 3, am ales sa ne jucam.

un obicei al nostru, ramas si astazi in concerte, e sa alaturam diverse piese cu structura ritmica sau sens similar spre a rezulta o singura entitate – un soi de mash-up. am inceput cu prima strofa dintr-un cantec de munte cunoscut sub numele de “Rapa”. am inceput a simti publicul atent. “Rapa” s-a transformat in tema instrumentala din “El Condor pasa”, iar oamenii ce se lasau imbratisati de plaja s-au apropiat si mai mult de noi. Finalul a fost acel moment pe care nu-l voi uita niciodata: am cantat ultima strofa din “Hey you” a celor de la Pink Floyd.

in acel moment m-am simtit lovit in plin de o energie nemaipomenita. oameni s-au ridicat in picioare, aplaudand. nu voi avea niciodata cuvinte spre a descrie senzatia de atunci ori felul in care m-am luptat sa nu plang in timp ce cantam.

desigur, reprezentatia noastra a fost departe de a fi geniala, dar cele putin peste 30 de secunde din piesa floyd-iana imi ard si-acum in memorie. am cautat si caut acele 30 de secunde la fiecare din concertele noastre. daca astazi inca mai cant, daca astazi lucrez alaturi de Alex si alti prieteni la primul nostru album de studio, sa stiti ca totul se datoreaza voua, cei care ne-ati oferit 30 de secunde in august 2009, pe plaja din Vama Veche.

introducerea asta e destul de lunga, insa e perfect justificata. mi-am amintit de intamplarea asta, citind despre cum se va numi cel mai nou album al prietenilor nostri de la byron. stiu pe dinafara aproape fiecare nota de pe “a kind of alchemy” si “forbidden drama” si trebuie sa spun ca asteptam de mult un nou album byron in adevaratul sens al cuvantului (“perfect” e o cascadorie frumoasa, dar nu e ceea ce asteptam ca follow-up dupa un “alchemy” fantastic).

cel mai nou album byron se va numi “30 seconds of fame” sau “30 de secunde de faima” – depinde ce vei alege: varianta de album in engleza sau cea in romana. mi-ar placea tare mult sa pun mana pe editia limitata, realizata manual de distinsul 6fingers, ce contine ambele variante ale discului.

avem un prim eveniment de lansare, in Bucuresti: 16 martie, ora 20, Palatul Copiilor. avem un mini-turneu prin tara (sponsorii evenimentelor sunt Aqua Carpatica si Domeniile Samburesti) despre care puteti afla mai multe aici. avem si un single, disponibil spre ascultare aici.

iata calendarul evenimentelor de lansare:

Bucuresti, 16 martie, ora 20:00, Palatul Copiilor
Timisoara, 30 martie, ora 20:00, Casa de Cultura a Studentilor
Cluj-Napoca, 5 aprilie, ora 20:00, Casa de Cultura a Studentilor
Targu Mures, 6 aprilie, ora 20:00, Teatrul National
Iasi, 12 aprilie, ora 20:00, Casa de Cultura a Studentilor

ultima oara am prins o farama de byron inaintea concertului Slash. astept cu nerabdare albumul cel nou si lansarea de la Palatul Copiilor – o nerabdare ruda, poate, cu nerabdarea ce m-a facut sa ma intorc spre Alex dupa ce-am coborat de pe scena, in acel inceput de august 2009 si sa-ntreb: “cand cantam data urmatoare?”.

avea sa fie fix a doua zi, in “Papa la Soni”.

 

pariu pe Radio3P

Hello!

daca Soarta va leaga de un calculator sambata seara si n-aveti de ales, va putem face sederea in online mai frumoasa.

daca aveti chef de povesti faine, cateva cantece in direct si ceva poezie, tot noi suntem alegerea.

ar fi trebuit sa fie Proiectul Tivodar, dar vom fi doar subsemnatul si Ioana – Alex Nichita nu poate veni. ne auzim sambata seara, pe Radio3P (adica Pariu Pe Prietenie).

emisia se-ntampla doar online. ne puteti da si semne in timpul emisiunii – numarul e afisat pe poster.

 

Multumim, Sorin Teodoriu!

 

afis sorin 3

 

f. flacara

tot soiul de preoti ne vorbesc, zilele astea, despre flacarile Iadului – poate de-aceea poporul meu, extrem de credincios, a hotarat sa se tina departe de orice flacara.

traim un alt fel de Ev Glaciar, in care rar ne mai arde sa Facem sau sa Fim. incep sa ne schilodeasca batranetile de tineri, am inceput sa uitam. l-am cunoscut pe “trebuie”, si individul asta cu aparitie impecabila, miros de parfum scump si respiratie mentolata ne sopteste-n ureche tot ce suntem, tot ce gandim, tot ce faptuim.

apoi, aprindem o tigara.

abia am scapat din ghearele Sarbatorilor. in locul caldurii placute a copilariei primim in schimb flacara rece a vitrinei de magazin universal, decorata cu ghirlande rosii si oferte promotionale de nerefuzat. culorile stralucesc in oras mai vii ca niciodata, mai ireale ca niciodata. ne-am imbracat cojile in culori, dar coridoarele interiorului pulseaza plapand nuante de gri crud.

desigur ca nu-i loc pentru tristeti contemplative in lumea asta vie si pozitiva, bineinteles ca nu-i vreme de prostii, bineinteles ca arzi de nerabdare sa te intorci la locul tau in mecanism… insa daca te opresti sa-ti tragi rasuflarea si sa-ti scoti cateva clipe masca de pe chip, vei simti si tu ca e iarasi noapte si suntem tot mai pierduti, tot mai departe de focul de tabara.

b2b. belief-to-business.

ar trebui sa-ncep prin a spune ca sunt un simplu cetatean plasat, cumva, la limita intre ateism si credinta si infiorat de dimensiunile diabolice ale religiei. ar trebui sa continui prin a spune ca in copilarie am avut un moment in care visam sa devin preot si ca in ziua de azi mai merg la biserica extrem de rar. ar trebui sa adaug ca imi place sa citesc si-am frunzarit candva, pe cand timpul era mai bland cu mine, si religie si filosofie. acestea fiind zise, nu mi-o luati in nume de rau daca-mi voi exercita dreptul la libera exprimare: Biserica Ortodoxa Romana si functionarii sai construiesc nu Catedrala Mantuirii, ci Catedrala Indobitocirii si Inrobirii.

presupun ca intotdeauna a fost asa, inca din vremurile cand Hristos umbla printre noi. presupun ca putini dintre noi, cei de azi, mai au vreme sa se gandeasca la Religie in timpul lor liber. constatarea te loveste insa, odata cu nunta, botezul ori ghinionul si tristetea despartirii de oameni dragi: Religia in Romania inseamna mai de graba afacere decat alinare si mantuire.

avem un proverb tare interesant pe taramurile astea: “fa ce zice popa, nu ce face popa”. proverbul asta e o lege atat de bine impamantenita incat Preotii adevarati, cei cu Har, par niste lighioane nefiresti in peisajul plin de culori intunecate si cereri de donatii al Bisericii.

acum cateva momente am terminat de citit un articol pe care-l puteti lectura si voi aici – “cu binecuvantarea actualului Arhiepiscop al Tomisului”, preotul Eugen Tanasescu vorbeste despre incinerare ca rit de inmormantare si explica de ce este el neortodox, deci incompatibil cu orice “serviciu preotesc”. Sfintia sa ofera cateva argumente pentru respingerea incinerarii de catre un bun ortodox. cu voia dumneavoastra, le voi aminti, pe scurt.

<< Îngroparea este o poruncă fundamentală a Domnului, care spune că trupul trebuie întors locului său de origine: „…pământ eşti şi în pământ te vei întoarce”>>. continuare argumentatiei e chiar si mai interesanta: <<Funcţionând, practic, pe post de agenţi de marketing pentru noi afaceri cu moartea, aceste argumente (pret convenabil, etc, n.e.) nu fac decât să trădeze profunda secularizare a societăţii.>>.

Lucrurile stau, cum s-ar spune, asa: avem, Afacerea Inmormantarii in cimitire, care presupune: cheltuieli cu sicriu, cumparare/inchiriere loc de veci, slujba de inmormantare propriu-zisa (pentru care majoritatea preotilor solicita bani, desi taxa de inmormantare nu exista oficial), cheltuieli de inmormantare (gropar, trasport la cimitir, etc) versus cheltuieli de incinerare, care inseamna doar plata serviciului de ardere in sine. ma intreb care din ele e o afacere cu adevarat profitabila si cine ar castiga de pe urma ei.

argumentul ca <<2. Trupul este locaş al sufletului, purtător al chipului lui Dumnezeu, prin urmare capabil de a se sfinţi. (…) De aceea, el nu poate fi ars, căci arderea înseamnă devalorizare, desconsiderare, nimicire, dispariţie, evaporare în nicăieri şi în nimic, trimitere în neant>> e unul mai de graba subiectiv. inteleg reprezentarea focului ca forta distructiva – ce nu pot accepta insa e corelarea imediata a focului cu o locatie cat se poate de “fizica” si “reala”: <<arderea este esenţa Iadului, exprimată prin „arză-te-ar focul Iadului”, în vreme ce Raiul este asociat unui loc luminos, liniştit, plin de verdeaţă şi lumină.>>. intr-un secol mai educat decat Evul Mediu din care Omenirea s-a smuls cu greu, Biserica se straduieste inca sa ne explice ca Raiul si Iadul sunt spatii reale, fizice, in care (dupa caz) vei pluti pe rauri de lapte si miere sau vei arde in focuri ce nu se sting niciodata.

argumentele continua, intr-un limbaj si continut care ma opresc sa detaliez. nici nu vad rostul detalierii, de fapt, caci de aici incolo totul depinde de ceea ce alegi sa crezi. ca sa fiu pe de-a intregul sincer, argumentele probabil functioneaza intr-o Lume de Apoi materiala, fizica, continand fiintele carnale ale tuturor Crestinilor de la inceputul Vremurilor si pana astazi. daca Raiul e o campie reala, cu iarba deasa si verde iar Iadul e un imens cuptor ca-n lagarele naziste, de buna seama ca Biserica Ortodoxa are tot dreptul sa autorizeze doar inhumarea ca procedura de intoarcere la Dumnezeu.

sunt doar un simplu cetatean, care nu intelege, intre altele, Catedrala Mantuirii Neamului cu adapostul ei anti-atomic, masinile de lux ale sefilor BOR, lumanarea oficiala pentru sarbatorile de Paste. sunt doar un simplu cetatean care nu intelege de ce credinta a devenit religie si s-a transformat in afacere.  sunt doar un simplu cetatean al carui bunici sunt incinerati si care-si doreste, la final, acelasi lucru.

eu si copacul

timpul si vremea se-agata de noi si ne trezim ca pomii de Craciun – impodobiti atat de iscusit, de perfect cu tot soiul de griji si necazuri incat trupurile inca verzi abia se mai vad.

ne obisnuim iute cu povara globurilor, ajung sa ne placa beculetele colorate fiindca ne fac mai frumosi. ajungem sa credem, uneori, chiar si faptul ca ne-am nascut pentru bucuria copiilor si parintilor, stransi ca o familie in jurul trupurilor noastre murind frumos ornate.

prin targuri, oamenii se-nvart febril – cauta cei mai frumosi brazi. pe noi, brazii imperfecti si urati, cine ne-a taiat si de ce? vom arde cu mult fum intr-un colt de piata, intre Craciun si Anul Nou, stiind ca nimeni nu-si va aminti cine am fost.

incerc sa-mi amintesc brazii mei de Craciun, cat inca mai pot.

o sa murim cu totii intr-o buna zi. poate ca o sa mi se opreasca inima sau poate ca pur si simplu o sa ne-nvelim cu atata uitare incat ma vei privi in ochi si nu ma vei cunoaste. poate ca voi fi aruncat la gunoi, la sfarsit de ianuarie sau poate ca voi arde.

undeva, intr-o padure de munte, traieste un pom de Craciun la fel de frumos, asteptandu-si securea.

e. efecte speciale

nu-i rau sa crezi in miracole. nu-i rau sa crezi in ele niciodata, nici macar atunci cand miracolul nu e ce pare a fi. oricat de subiectiva sau prost tintita ar fi, Credinta ar trebui, la Sfarsitul Zilelor, sa te izbaveasca.

constatarile astea functioneaza pentru multe realitati – oameni, locuri, iubiri, prietenii. cu totii ne-am inselat, inainte sa inselam pe altii. cu totii am sperat, inainte sa facem cale-ntoarsa. cu totii am platit pentru ceva gratuit.

cuvintele astea nu-s, insa, pentru vreo dragoste pierduta sau pentru vreun sfarsit de prietenie. cuvintele astea sunt pentru moartea unui om.

filmele lui m-au facut sa cred ca romanii sunt Romani. i se reproseaza ca a permis multa propaganda comunista, i se reproseaza presararea, cu generozitate, de neadevar istoric si inainte si dupa 1989. sunt de acord cu toate reprosurile acestea, dar voi adauga ca istoria nu e altceva decat punctul de vedere al unor cronicari.

in Cronica mea, Sergiu Nicolaescu a fost un regizor imperfect, nascator de miracole alterate pe care le-am respirat, in care am crezut, chiar si dupa ce am inteles ca nu erau reale. filmele nu sunt aproape niciodata reale.

in Cronica mea, Sergiu Nicolaescu e printre foarte putinii care au pastrat acest popor vasal prin natura lui, neatarnat.

singura operatie estetica ce nu esueaza niciodata, singurul efect special care schimba tot in bine – asta e dragostea. in Cronica mea, Sergiu Nicolaescu este unul dintre (prea) putinii romani care au reusit sa ne “filmeze” mai frumosi ca-n realitate, utilizand acel singur efect special de care n-ar trebui sa se rusineze nimeni: dragostea de tara.

nu-i rau sa crezi in miracole, nici macar atunci cand miracolul nu e ce pare a fi. odihneste-te in pace, domnule regizor.

multumesc pentru tot.

cioburi de aer

mi-aduc aminte foarte clar, era o dimineata rece. mergeam spre casa pasind iute, ca pe carbuni incinsi, desi pe jos era gheata. traiam o iarna vie si nu mi-era teama de frig – eram la fel de viu ca si iarna.

asemeni valurilor despartite de toiagul lui Moise, multimea de oameni rostogolindu-se, miscatoare, spre mine, se desfacu. cativa porumbei taiara aerul si-atunci m-am oprit.

de nicaieri, mi-a rasarit in ureche un ticait obsesiv si hodorogit. nu m-am gandit sa ma tem. in schimb, am respirat adanc, lasand aerul rece sa-mi taie plamanii. stateam, nemiscat, prada valurilor de oameni care-si vedeau de drum. privind in jur, am vazut culorile luand foc.

mi-a placut bataia aceea de aripi. vazand pasarea venind catre mine, mi-am amintit cum erau zilele copilariei in care alergam, ca intr-un exercitiu de vanatoare, pasarile prin parc. am deschis ochii larg, poate mai larg decat o facusem vreodata. sunt sigur ca mi s-a parut, totusi cred ca am simtit cioburile de aer aruncate inainte de aripile batand… apoi s-a lasat intunericul.

……

m-am trezit cu amintirea vie a zborului ce ma orbise. mi-aduc aminte foarte clar fiecare detaliu, fiecare sunet si-am sa le inec pe toate intr-o ceasca aburinda de cafea. frica se va stinge de indata ce creierul adormit va procesa informatia: da, inca vad. a fost un vis.

afara e o dimineata rece si vie de iarna.

d. dans

“dans” e un termen subiectiv sau obiectiv ce descrie actiunea de aruncare intru miscare a corpului. miscarea poate fi reala sau imaginara, fizica sau emotionala si poate sau nu presupune existenta unui partener.

“dansul” se poate cumpara cu bani uneori – chiar e recomandat sa achizitionati cunostintele necesare daca anturajul dumneavoastra presupune dese utilizari ale abilitatii de miscare in ritm. desigur, abilitatile se pot dobandi, probabil, cel putin la fel de placut investind zambete, incredere, rabdare si pretul a cateva bauturi, la un party in oras.

“dansul” inseamna, insa, mai mult decat acea activitate despre care prietena ta crede ca o pune in valoare, pe ring. dansul poate insemna o imbratisare de priviri, o atingere tandra a mainilor sau o ingemanare de trupuri, miscandu-se la unison, intr-un altfel de ritm.

“dansul” se poate vorbi, canta sau se poate tacea.

“dansul” se poate intampla intr-o zona special amenajata in acest sens sau se poate petrece chiar acolo, pe scaunul pe care stai. dansul n-are nevoie de un loc anume si, daca stau sa ma gandesc mai bine, cred ca dansul n-are nevoie nici macar de dansatori.

impreuna, cu totii suntem un ocean prin care dansul inainteaza, inotand cu rabdare.

c. colectie

“colectie” e un termen ce poate fi obiectiv ori subiectiv si inchipuie o suma de lucruri, senzatii sau sentimente puse laolalta spre a aduce, prin expunere, un beneficiu detinatorului.

o “colectie” se poate lua in posesie cu bani uneori, insa de cele mai multe ori e mai simplu sa investesti doar incredere, rabdare si speranta. “colectiile” sunt de cele mai multe ori personale, insa in rare ocazii se pot identifica si proprietari care-si pun laolalta bunurile, pentru a spori valoarea expozitiei – de remarcat ca valoarea unei colectii sta, in fapt, mai degraba in felul in care e ea receptata de privitori.

“colectia” se poate construi, uneori, cu caramizi. la drept vorbind, poti construi o colectie din aproape orice – monezi vechi, amintiri, timbre sau parti ale trupului unde ai fost sarutat/a. la finalul zilei, colectiei ii sta cel mai bine expusa.

nu-s inca pe deplin convins daca s-ar cuveni sa lasi vitrina deschisa, incurajand furtisagul, au ba. cateodata, “colectia” e cu atat mai valoroasa cu cat e impartita celorlalti mai iscusit… dar atunci nu mai e a ta si nu mai e o colectie. si totusi…

“colectia” exista indiferent daca esti sau nu gata s-o accepti. colectia este o lectie despre tine ca stapan, proprietar, paznic al comorii. colectia e ceea ce ne poate pierde sau mantui in religie, colectia e ceea ce ne poate instraina sau apropia ce ne e drag.

“colectia” se poate vorbi, canta sau se poate tacea. colectia se poate iubi sau uri, se poate aduna spre pastrare sau se poate instraina. da, “instraina” e cuvantul.. si totusi nimeni din cei cu care imparti nu ti-e strain pe de-a intregul.

in fond, suntem cu toti parte din “colectia” unui Cineva mai important (tastasem <Ceva> initial. ce ti-e si cu instinctul de depersonalizare a ceea ce nu rationezi…).

b. bariera.

“bariera” e un termen subiectiv ce descrie o treapta prea mare pentru a fi urcata, un obstacol de netrecut. acea treapta poate fi reala sau imaginara, existenta sau prezenta doar in gandurile celui care-ar vrea sa urce.

“bariera” se poate invinge cu bani uneori, insa de cele mai multe ori e mai simplu sa depasesti un obstacol investind doar incredere, rabdare si speranta.

“bariera” se poate construi, uneori, cu caramizi. la drept vorbind, nu-i totdeauna bine sa construiesti bariere – daca-i, totusi, musai s-o faci, gandeste-te ca intr-o zi s-ar putea sa-ti doresti sa darami Zidul. prin urmare construieste atent si precis, dar nu uita sa proiectezi un punct, un singur punct de sprijin cu ajutorul caruia poti sa prabusesti tot ce te tinea departe de tine.

“bariera” se poate vorbi, canta sau se poate tacea. bariera se poate iubi sau uri.

“bariera” exista indiferent daca esti sau nu gata s-o accepti. bariera este limita de care ne e teama, dalta care ne sculpteaza, puful ce va fi pana in aripile noastre.

catalog. incepem cu litera a..

“acasa” e un termen subiectiv ce descrie o stare de bine asociata unui spatiu. acel spatiu poate fi fizic sau emotional, real sau imaginar, existent sau dorit.

“acasa” se poate cumpara cu bani uneori, insa de cele mai multe ori el costa doar zambete, incredere, rabdare.

“acasa” se poate construi, uneori, cu caramizi, insa de cele mai multe ori e mai important sa ai doi arhitecti cu viziune comuna.

“acasa” se poate vorbi, canta sau se poate tacea.

“acasa” e o dragoste mare ce n-are nevoie de nimic altceva decat de ea insasi.

Trofeul 2.

Se pare ca istoria muzicala a echipei noastre se leaga, cumva, de Dunare. Dupa “Baladele Dunarii”, festivalul de folk de la Galati pe care l-am Castigat in 2010 a urmat, anul acesta, “Chitara Dunarii”, festival gazduit de orasul Calarasi.

A fost o aventura frumoasa, la finalul careia ne putem lauda ca am cunoscut oameni faini si am mai pus lemn pe focul prieteniei cu alti oameni la fel de faini.

Pentru ca asa e frumos, as vrea sa va arat cum a sunat Proiectul Tivodar in Gala Laureatilor la “Chitara Dunarii” – al doilea festival la care echipa se prezinta in formula de trei si primul in acest format pe care-l castigam.

Multumesc lui Alex si Ioanei pentru ca imi stau alaturi, multumim lui Alex Cismaru pentru contributia la “Frica” si multumim celor care ne-au sustinut din sala in timpul festivalului. Multumim pentru ca ne ASCULTATI.

Catalog

Frica

despartirea de piatra

din pietre se pot zidi case, fantani, scari, dar si ziduri inalte.

copaci batrani s-au facut pietre, tot pietre sunt si muntii ce zgarie cerul.

cu pietre au fost ucisi oameni in numele Domnului si tot cu pietre se construiesc Catedrale.

scanteia dintre doua pietre de cremene a nascut focul lui Prometeu si tot o piatra e greutatea lui Sisif pana-n ziua de astazi.

o piatra batrana taie aerul si patrunde luciul apei, desenand cercuri perfecte. in cateva clipe, isi va incepe odihna pe fundul lacului si poate ca alti ochi n-o vor mai vedea vreodata.

un soi de portativ

in lumea muzicala, presupun ca poti fi indeajuns de poet incat sa spui ca portativul e agentul care ordoneaza toate notele la locul lor intr-o capodopera.

departe de mine gandul ca as putea fi autor de asa ceva (portativ si/sau capodopera), dar trebuie sa tin un soi de evidenta a ceea ce urmeaza. prin urmare, iata ce mai face Proiectul Tivodar in viitorul extrem de apropiat.

intai de toate, cantam din nou in Bucuresti. se-ntampla joi, 8 noiembrie, intr-o locatie relativ nou deschisa si foarte faina: Vertigo Club. daca n-ati fost acolo pana acum la concertele BIMS, Alina Manole sau Classic Beat Orchestra, va pot spune ca locul e situat la etajul cladirii aflata la numarul 21 pe strada Blanari – nitel mai incolo de Club A. pentru eveniment se pot face rezervari la numarul de telefon 0730.471.746.

veti putea auzi doua voci, doua chitari, o vioara si poate si nitica chitara bass, toate adunate intr-o cantare jucausa, cu piese de-ale noastre si de-ale altora. in plus, avem marea onoare si bucurie sa-l putem avea invitat, alaturi de noi, pe bunul nostru prieten englez Jonathan David (pe care, daca nu l-ati ascultat pana acum, va pot spune ca ati pierdut enorm).

a doua zi, pe 9 noiembrie, incepe festivalul de folk “Chitara Dunarii” de la Calarasi. in incercarea de a face cunoscut noul format al echipei, dar si piese noi, vom face parte din nou dintre concurentii festivalului la care povestea Proiectului Tivodar a inceput, acum 3 ani si putin. prin urmare, daca sunteti in weekend prin Calarasi, stiti unde dati de noi!

sa fie muzica!

in linie dreapta

Maine seara, sarbatorim 3 ani de Proiectul Tivodar printr-un concert in care piesele noastre vor suna nitel altfel.

Mereu incercam sa gasim o cale mai buna de a va spune povestile noastre, dar de data asta ce se va intampla depaseste chiar si cele mai optimiste vise pe care le-am fi avut cu ceva timp in urma. Veti auzi, deci, interventii pianistice, percutionistice. Va fi si chitara bas, va fi si nai, vor fi si voci cu totul speciale.

Repetitiile au decurs minunat si abia asteptam sa ne vedem maine seara. Nu uitati ca-i destul de important ca, daca vreti sa ne vedeti, sa dati un telefon prietenilor nostri din Garage Club si sa va rezervati un loc - numarul de contact este 0769 427 243.

Ne vedem maine seara.

Pana atunci, va fac o recomandare: daca sunteti prin Constanta diseara, panditi cerul: o sa rasara o Luna Patrata!

 

 

aniversam 3 ani – concert pe 17 octombrie!

Acum 3 ani, porneam intr-o aventura muzicala noua, plin de speranta si incredere. Alaturi de mine, incepea calatoria un tanar ploiestean care abia ce revenise la instrumentul lui de suflet de cateva luni. Numele lui e Alex Nichita, iar pasiunea lui pentru muzica a modelat multe dintre urmele pe care Proiectul Tivodar le-a lasat, pana astazi.

Nu stiu cand au trecut 1095 de zile de viata a Proiectului Tivodar, dar iata ca acest lucru se intampla. In tot timpul asta am cantat (in Bucuresti, in tara, la Folk You, la radio, in studio, in festivaluri-concurs), am trait aventuri faine, ne-am certat si ne-am re-apropiat in aceeasi “familie” muzicala. Aventura e abia la inceput, insa nu vrem sa facem uitat tot timpul ce-a trecut, astfel ca suntem tare bucurosi sa va invitam la aniversarea a 3 anii de evolutie muzicala pentru Proiectul Tivodar.

Vom sarbatori cum se cuvine, adica printr-o seara muzicala cu totul speciala. Alaturi de Proiectul Tivodar se vor afla pe scena prieteni obisnuiti ai echipei, cum ar fi Ioana Purcarea sau Cristi Mihai, dar si cativa invitati speciali. Nu vrem sa va destainuim toate surprizele pe care vi le-am pregatit, insa va putem spune ca alaturi de noi se vor afla pe scena, intre altii, oameni foarte dragi noua, de la care am invatat si continuam sa invatam multe – Alina Manole si Adrian Cristescu.

Concertul va avea loc intr-o locatie care ne-a gazduit de multe ori si in care, alaturi de voi, am trait atatea momente frumoase: Garage Club (str. George Enescu nr. 25, Bucuresti) isi va deschide portile in seara de 17 octombrie 2012 special pentru noi.

Va dam intalnire incepand cu orele 20:30, iar concertul va incepe la ora 21:00. Atentie – evenimentul va fi filmat!

Rezervarile pentru eveniment se pot face la numarul de telefon 0769 427 243 sau la email: garagebucuresti@gmail.com. Biletele pentru eveniment se pot procura la intrare si vor costa 20 ron.

Ultimele cd-uri continand primul material Proiectul Tivodar vor fi disponibile, tot cu aceasta ocazie, la pretul de 15 ron.

Va multumim pentru trei ani grozavi. Abia asteptam sa ne revedem!

ne dau la radio – reloaded

vesti bune!

daca se-ntampla cumva sa va fie dor de Proiectul Tivodar, atunci trebuie sa va spunem ca, desi n-avem programat niciun concert pana la aniversarea celor 3 ani, tot ne puteti asculta live!

maine seara, incepand cu ora 22:00, va invitam sa pasiti alaturi de noi in Clubul Bucuresti FM. Ii multumim doamnei Maria Gheorghiu pentru invitatie si abia asteptam sa va vizitam din nou casele si inimile pe calea undelor.

ne auzim maine seara, pe 98.3 FM!

daca nu aveti un radio la indemana, nu-i bai: ne puteti auzi (si vedea) live pe http://www.bucurestifm.ro !

 

 

 

 

masterchef

cand noaptea s-a taiat cu lumina, am inteles: iar a gresit bucatarul reteta de Destin.

m-am infuriat – insistasem expres sa puna lapte si miere iar dansul a turnat, in schimb, o sticla de vin.

aveam pofta de-o Viata nici prea grea, nici prea dulce – mi s-a spus ca am de slabit,

asa c-ar trebui sa-mi pun pofta-n cui si sa ma pun pe trait ce-am primit.

 
morala-i simpla: Mastercheful gateste
cum ii e pe plac dumnealui, nu celui care plateste.

pare ca-i grav, dar sa stii:
reteta e un tipar supraapreciat -
o sa vezi la final, dupa ce-ai terminat de mancat.

autoportret. poezie

imi fac roti din hartie.
azi, trupul meu e-o masina
care-n loc de benzina
merge cu poezie.

in loc de inima mi-a crescut
un soi nemaivazut
de bujie.
printr-un capat torni lacrimi, taceri, bucurii
si-nauntru se arde, pe loc, poezie.

nu-i a buna, ti-o spun.
nici un kil de tutun din al bun
sau o vadra de vin de mi-ai da – n-as putea
sa schimb intr-o amnezie
gustul ciudat de pe buze
numit poezie.

e ca o contuzie ce nu dispare din
trupul meu altfel cumva sanatos.
chiar daca-s treaz ori nitel somnoros,
fie ca-s rau, egoist, bucuros ori mustind nebunie
un lucru e cert: am sa-ti raspund
daca ma chemi strigand: poezie!

the last ride, as it was

Garage Club e o camera mare, prin care trece lumina intocmai cum se petrecea candva cand declansai fapte pentru a face o fotografie. Rezultatul nu e ceva ce poti tine in mana, concret, insa nu-i bai – pentru noi, ce s-a petrecut vreme de aproape un an in locul din strada George Enescu 25 a insemnat mai mult decat orice obiect.

Am gasit la acea adresa oameni deschisi si atenti. Am gasit o scena si o ureche sunetistica la care acum ceva vreme nici nu cutezam sa visez. Am gasit un public mai numeros decat ne asteptam, un public care ne-a intrecut mereu asteptarile. Am gasit o noua casa muzicala, un nou motiv pentru sunete.

Ieri seara a fost, ca de obicei, o seara plina – din pacate, insa, a fost (independent de vointa noastra) ultima oara cand am urcat pe scena din Garage Club.

Se cuvine sa multumesc cat se poate de direct unor oameni fara de care niciuna din serile grozave de cantat capitalist n-ar fi fost posibile. Multumesc, Andrei (sper sa finalizezi “transferul” cat de curand si sa reluam seria cantarilor ca si pana acum, intr-o noua locatie si mai faina)! Multumesc, Adi Cristescu (fara priceperea ta sunetistica n-ar fi fost posibile multe, inclusiv primul nostru material)!

Multumim mult voua, celor care ati venit de fiecare data la concertele noastre in Garage Club!

Daca totul decurge conform planului, ne revedem la sfarsit de Octombrie, sa aniversam impreuna 3 ani de Proiectul Tivodar! Nu vom fi singuri pe scena, dar… toate surprizele la timpul lor. :)

Pana atunci.. nu uitati ca sunteti liberi.

Proiectul Tivodar @ Garage Club one last ride

Vreme de aproape un an, Garage Club a fost locul in care ne-am intalnit, atunci cand venea vorba de evenimente Proiectul Tivodar in Bucuresti. Ati fost de fiecare data mai multi decat ne-am fi inchipuit, mai multi decat eram obisnuiti. Impreuna cu voi, pentru voi, am invatat din nou cum sa cantam, cum sa compunem piese noi, cum sa ne simtim pe scena la fel de comfortabil ca la o cantare in propria sufragerie.

Joi seara (13 septembrie 2012), va invitam sa va alaturati la ultima noastra cantare in Garage Club – dupa un alt eveniment, programat 2 zile mai tarziu, Garajul asa cum il stim noi isi va inchide portile. Vom incepe concertul la ora 21:00 (plus-minus sfertul academic de rigoare) si va promitem o seara speciala, un “one last ride” cu toate ingredientele potrivite.

Dupa acest eveniment, urmeaza o mica pauza – ne pregatim pentru luna Octombrie si aniversarea celor 3 ani de Proiectul Tivodar!

Rezervarile pentru eveniment se pot face la numarul de telefon 0769 427 243 sau la email: garagebucuresti@gmail.com. Bilet: 15 ron.

Nu uitati ca puteti gasi la noi si primul material Proiectul Tivodar!

Garage Club&Lounge, strada George Enescu nr. 25.

 

Ne vedem joi! Pana atunci, va lasam cu o inregistrare live din Garage Club!

Frica

 

intr-un final, here it is.

S-au schimbat multe in ultima vreme. in Mai, a fost primul pas. urmeaza Octombrie si o aniversare plina de surprize.

Pana atunci, o punte intre cele doua evenimente, o noua varianta a unei piese vechi… si o intrebare.

Se dau urmatoarele doua variante ale unei piese careia ii datoram multe. Care dintre ele va place mai mult?

 

varianta 1, alaturi de Adrian Cristescu (pian)

varianta 2, alaturi de Cristi Mihai (nai)

un Road Trip special

in exclusivitate (si) pe www.tivodar.ro, cel mai recent single byron!

 

Later edit:  acesta este primul single de pe al patrulea album de studio al trupei byron, intitulat “30 Seconds of Fame”. v-am povestit mai multe despre cele 30 de secunde de faima ale subsemnatului aici.

lansarea cea mare va avea loc in Bucuresti: 16 martie, ora 20, Palatul Copiilor. in plan urmeaza un mini-turneu prin tara (sponsorii evenimentelor sunt Aqua Carpatica si Domeniile Samburesti) despre care puteti afla mai multe aiciintre timp, a fost lansat si un al doilea single, disponibil spre ascultare pe pagina oficiala de youtube a trupei.

Iata calendarul evenimentelor de lansare:

Bucuresti, 16 martie, ora 20:00, Palatul Copiilor
Timisoara, 30 martie, ora 20:00, Casa de Cultura a Studentilor
Cluj-Napoca, 5 aprilie, ora 20:00, Casa de Cultura a Studentilor
Targu Mures, 6 aprilie, ora 20:00, Teatrul National
Iasi, 12 aprilie, ora 20:00, Casa de Cultura a Studentilor

Biletele la concertul de lansare de la Bucuresti costa 48 de lei, sunt disponibile in numar limitat si s-au pus in vanzare online in reteaua Eventim (magazinele Germanos, Vodafone, Orange, Domo, librariile Humanitas, librariile Carturesti).

 

 

 

 

zapezile de liniste

mai tot timpul, prin creier si prin inima trec valuri si fosnesc paduri. cateodata e furtuna, cateodata vantul adie linistit si miroase a iarba proaspat cosita. uneori, pe nisip se vad urme de pasi. daca ciulesti urechile, auzi cantecul de leagan al respirarilor.

cateodata, peste insula se prabuseste o liniste crunta. se intampla, inainte, ca linistea sa se sfarame in mii de cioburi agonizand asurzitor. in ultima vreme, linistea nu mai cade ca o piatra, ci curge ca o ploaie.

linistea e un val de matase subtire, imbracand pe nesimtite totul in aceeasi culoare. poate ca sub tesatura subtire, dar compacta, munti si oceane de iarba sanatoasa traiesc inca. poate ca linistea se va topi ca zapada si  poate ca diseara o sa tune.

tacerea nu e intotdeauna un lucru rau.

prima pagina

a fost un ianuarie plin de tot soiul de temeri si dorinte amestecate. trebuia sa se-ntample intre anumiti 4 pereti, dar s-a intamplat in alta locatie – s-a filmat acolo unde aveau sa debuteze, la ceva timp dupa, primele seri muzicale pe care le-am organizat de capul meu. episodul emisunii “Identitati” despre Proiectul Tivodar s-a filmat in Art Jazz Club, o locatie cu sunet bun, insa trecuta, azi, in istorie.

alaturi de Alex Nichita, am vorbit atunci despre multe lucruri, dar cel mai drag si intens subiect a fost cel al discului pe care ni-l doream scos pe piata. visam dimensiuni nebanuite, asteptam si planuiam minuni, speram ca ele sa se intample imediat.

ii multumim Clarei Margineanu pentru ca ne-a lasat sa batem campii cu gratie legat de multe subiecte, inclusiv legat de primul nostru album. daca ne-ar fi propus cineva sa-l inregistram atunci, probabil ca nu s-ar fi ales mare lucru din muzica noastra. nu eram pregatiti.

de-atunci a trecut un an si jumatate, an in care am cantat. au aparut cantece noi, s-au rescris piese vechi, am trecut prin aventuri dulci si aventuri amare. poate ca nici acum n-am fi fost gata daca nu ne-am fi privit in oglinda, daca n-am fi invatat sa ne re-ascultam cantecele.

a fost un weekend lung si obositor, dar la capatul lui ne-am intalnit, in studiourile Maxima Records, cu 10 cantece vechi si noi totodata. I-am avut alaturi pe Mihai Cristian (nai), Ioana Purcarea, Ionut Lazar si Maria baciu (voce). De ingineriile de sunet s-a ocupat un om extraordinar, cu care n-as fi cutezat sa cred ca vom lucra atat de curand si atat de fain: Adrian Cristescu. rezultatul nu e albumul de studio pe care il visam acum un an – e mai mult decat atat. joi, 24 mai 2012, v-am prezentat o felie cruda si sincera din muzica noastra, asa cum nicio constructie de studio nu va putea s-o redea pe de-a intregul.

desigur, planuim ca urmatorul disc sa fie un veritabil album de studio. drumul pana acolo ramane, insa, lung iar joia trecuta am mai inteles ceva: in 2 ani si jumatate de muzica, Proiectul Tivodar abia a inceput sa umple prima pagina. nu-i bine sa ne grabim sa terminam cartea – o vom scrie cu rabdare si pasiune, cu bune si cu rele, impreuna.

Proiectul Tivodar – Cordonul Ombilical

inca un 23 martie

ca de obicei la final de saptamana, va dau intalnire la Cafe Roland (strada dr.Lister nr 1, langa biserica Elefterie de la Eroilor). va fi o seara ceva mai speciala, cu cantece vechi, unele din ele nemaicantate de mult.

nu uitati ca intrarea este libera, dar numarul de locuri este limitat. rezervarile se pot face la numerele de telefon 314.378.264 sau 0755.103.837.Ne intalnim pe la 20-20:30, muzica incepe la ora 21:00.

ne vedem vineri seara!

 

ne dau la radio reloaded

ziua buna, dragi prieteni.

dupa cum se vede, Insula a redevenit populata dupa ceva vreme de absenta. nu stiu daca-i o veste buna sau rea – tot ce pot spune e ca sper sa ne vedem pe-aici cat mai des.

dupa invitatia de ieri (valabila maine seara la Roland Cafe, nu uitati de rezervare), va mai aduc la cunostinta un fapt demn de mentionare: daca aveti chef de o noapte de muzici si povesti proiect-tivodaresti, in seara asta ne gasiti la radio!

in aceasta seara/noapte, avem onoarea si privilegiul de a fi invitatii domnului psiholog muzical Andrei Partos la Radio Romania Actualitati. incepand cu miezul noptii, vom vorbi despre muzica si alte nebunii, vom canta – drept sa va spun abia asteptam!

prin urmare, in noaptea asta ne puteti asculta la radio pe 105,3 MHz daca sunteti in Bucuresti sau 101,1 MHz daca sunteti in Iasi (lista completa de frecvente aici). in caz ca n-aveti radio, dar aveti calculator, ne puteti asculta si online pe site-ul Radio Romania Actualitati!

 

 

 

 

Acoustic Experience, reincarcat.

Duhul fermecat nu locuieste intr-un palat, ci intr-o lampa fermecata indeajuns de mica incat sa-ncapa-n buzunar.

In numele dragostei s-au purtat razboaie sangeroase si s-au construit monumente, dar nimic nu marturiseste tremurul inimii mai frumos decat un zambet.

Capitala e plina de sunetele scenelor mari. Ce mi-a lipsit pana de curand e o cafenea linistita, micuta, in care muzica sa stea la aceeasi masa cu ascultatorul. Pana de curand, imi pierdusem speranta ca pot gasi undeva muzica si liniste in acelasi timp.

Ei bine, Locul acela exista pe strada Dr Lister, la numarul 1. La Cafe Roland 1811 am gasit intocmai ce-mi lipsea si inca ceva pe de-asupra: prieteni cu inima deschisa.

Ma bucur, prin urmare, sa va anunt ca intalnirile saptamanale cu Experienta Acustica asa cum o simt s-au reluat. Se va canta amplificat sau unplugged. Va fi folk, blues, chansoneta, improvizatie si lista nu se opreste aici.

Cafe Roland te provoaca sa asculti altfel, sa simti altfel, sa vii mai aproape de muzica. In fiecare saptamana, Acoustic Experience iti prezinta prieteni noi. Sambata asta, te invit sa vii, sa bei un vin frantuzesc sau o cafea buna si sa asculti…

 

Intrarea este libera, iar numarul de locuri este limitat. Rezervarile se pot face la numerele de telefon 314.378.264 sau 0755.103.837.

concerte pe alese

detaliile organizatorice raman aceleasi: ne adunam de pe la 7 jumatate, cantarea incepe la 8. in cazul evenimentului din Irish Pub Ploiesti, suntem fortati sa incheiem la ora 10…dar daca veniti in Iron City joi si vreti mai mult, cereti si poate rezolvam ceva:P

cum, nu stiti despre ce anume-i vorba? biiine, atunci am sa va rog sa fiti si voi hoinari muzicali macar pret de un click – la celalat capat sunt toate datele de care aveti nevoie daca v-ar placea sa veniti la unul dintre concertele noastre. noi va asteptam cu drag si va promitem doua seri cu totul speciale.

un weekend cu soare in inima!

the simple things

povestea de astazi o precede in timp pe cea din 2006. va voi povesti despre cum era cat pe ce sa pun punct elucubratiilor mele muzicale si ce (sau cine) anume m-a oprit. va voi povesti despre o a doua sansa pe care am acceptat-o fara macar sa stiu ca am nevoie de ea.

muzica a trait mereu in mine. sa pot in fine sa fac ceva ce visam a fost minunat, a fost.. fara cuvinte. 2003 si 2004 au fost doi ani de acumulari brutale si adanci, ani in care incepusem sa ma gasesc, sa ma pun in cuvinte si pe note. intreprinderea era pe atunci stangace si indeajuns de copilareasca, insa am dobandit incet-incet curaj sa raman pe drumul meu si-asa s-a intamplat miracolul primei mele urcari pe scena Folk You. Era chiar anul 1 de festival.  Sfertul de ora petrecut pe scena din spatele hotelului Forum in fata unui public mult mai mic decat  cel din 2009, dar la fel de frumos a aprins in mine un zambet foarte greu de sters. la vremea aceea nu existau prea multe piese proprii, dar dupa august 2005 inspiratia a inceput sa lucreze…

…si asa s-au nascut cateva din piesele pe care uneori le cant si acum: “Acasa”, “Verde”, “N-ai sa vii”. apoi liniste – vreme de cateva luni bune, m-am simtit de parca mi s-ar fi sters din minte orice informatie muzicala. chitara imi statea in maini nefiresc, nu mai gaseam niciun cuvant de spus… intr-un cuvant: dezastru. ma simteam groaznic, intocmai ca si cum mi-ar fi fost rapita si pierduta o parte din mine. dupa cateva luni de stradanii in van, m-am spus ca poate ar fi cazul, totusi, sa renunt – atunci s-a petrecut miracolul.

o tanara si stimabia domnisoara cu care imi petreceam din vreme-n vreme momente agreabile conversational imi trimite o piesa imprimata de un grup numit Urma – piesa se numea “This Time” si a ajuns dupa primele 2 ascultari favorita mea de playlist. urmatoarele pe lista au venit “The Simple Things” si <megahitul> “Buy me with a Coffee”, apoi am cautat flamand albumul intreg. era uimitor cat de bine puteau suna patru romani intr-o inregistrare facuta la Cluj, cat de mult si de adanc puteau transmite.

asta a fost prima lectie data de Mani Gutau si compania: se prea poate sa ai lucruri faine de spus, insa cata vreme nu gasesti cea mai buna cale sa le arati celor din jur, ele vor ramane neauzite, neascultate. tot de la Mani am invatat, la fiecare concert si la fiecare poveste de dupa, cum nu-ti poti refuza instinctul primei rostiri – daca simti ca ai ceva de spus, nu te lasa oprit de nimic.

vreme de doi ani, am ratat doar cateva din concertele echipei care devenise pentru mine un model de profesionalism, forta creativa si interpretativa. imi placea la nebunie libertatea lor de expresie muzicala: niciun concert nu semana cu celalat, insa toate erau explozive, pline de sens si un neprevazut care te facea sa nu-ti doresti sa pleci.  le-am invatat piesele si chiar am facut parte din implinirea unui concert-tribut Urma, in noiembrie 2006.

gasca <fanilor> Urma se coagulase sub umbrela unui forum extrem de activ, din activitatile caruia am facut parte. gasisem un oarecare soi de familie, iar prietenii mei de acolo m-au ajutat fara sa stie, la fel cum insusi Mani si Dan au facut-o: cantand piesele Urma, am simtit din nou lumina. Au “urmat”, firesc, piese originale (“Ceasca de cafea“, pe versurile lui Transp sau “In high places” plus mai multe alte cantece neterminate nici pana azi, pe versurile dragei noastre Antitrust) si in toamna lui 2006, m-am simtit din nou, <oficial>, pe calea cea buna.

cel mai bun dintre produsele lor muzicale, “Trend Off“, a capatat viata cu pretul frangerii temporare a Urmei. am auzit povestile ambelor parti, am judecat cu inima, furios asemeni copilului care-si vrea parintii divortati inapoi impreuna, am asteptat cu sufletul la gura aparitia discului. stimabili cetateni, discul e genial! nu gasesc ceva din Romania care sa se poata compara ca impact, fie ca vorbim de muzica sau de pachetul comercial – poate doar “Mugur de fluier” al Phoenicsilor sa fi reusit pentru mine ceea ce Urma au facut cu ultimul lor album pana azi: mi-au schimbat complet perspectiva muzicala.

intre timp, Urma s-a remodelat iar Dan “Byron” Radu si-a construit un drum propriu, ferm si sigur, alaturi de trupa “Byron” . merg cu inima deschisa si plina la concertele ambelor echipe, de fiecare data primesc o noua lectie despre cum se face treaba fain. cu toate astea, voi spune ca n-am mai simtit niciodata bucuria cristalizata in cea mai pura dintre starile ei – acea bucurie pe care am simtit-o ascultand Urma intr-un concert la Viking.

pentru felul in care mi-au schimbat imaginea despre muzica si ideea unui concert live, pentru faptul ca nu pot lasa o zi sa treaca fara sa cant macar una din piesele lor, pentru ca insusi faptul ca inca mai cant li se datoreaza – pentru toate astea si inca alte o mie de “simple things” nerostite, spun astazi: multumesc, Urma!

iti vorbesc

iti vorbesc despre un rau care curge prin tine, limpede si viu, din cap in calcaie. iti vorbesc despre frisoane calde, despre nerabdari si nedumeriri, despre neimpliniri si nenorociri si despre cum inveti sa inoti prin ele pana la malul celalat.

iti vorbesc despre cate-mi lipsesc si cat imi lipsesti, iti vorbesc despre ore mici cat minutele si despre nesfarsita intindere a nisipului prabusindu-se din clepsidra proaspat intoarsa.

iti vorbesc despre cum, descoperindu-mi mai intai dureri nemaivazute si nestiute in inima, gandul de tine ma vindeca mai apoi fara zabava.

iti vorbesc despre cum nici macar n-ar trebui sa-ti mai vorbesc despre toate astea, fiindca fiecare din clipele mele langa tine o spune deja, fara cuvinte, mai bine decat orice rostire.

iti vorbesc despre dragoste.

noi, in anul 2000

odata, de mult, trebuie sa fi fost copil. imi inchipui ca atunci era bine, ca in acele vremuri nu costa nimic sa visezi si ca saracia despre care stiu mai mult din spusele altora nu facea decat sa adune oamenii mai aproape unul de altul.

da, stiu, era comunism iar acum e libertate.

pe undeva, insa, s-a petrecut ceva necurat. incep sa uit cum era, oameni buni. incep sa uit ce gust are bucuria unui dar primit cu inima deschisa, incep sa uit cum arata ochii mei zambind si simt cum in curand n-am sa mai stiu nici ce-nseamna un somn linistit de dupaamiaza. din cand in cand, in muzica, imi mai amintesc cum era la joaca – atunci, in copilarie, gandeam ca toate se pot face si lumea va fi, intr-adevar, mai buna in anul 2000.

acum, ne-au crescut ziduri pe orizont si Craciunul s-a disipat in 12 zile mai mici, cocosate, in care ne rugam sa intre in cont un salariu. intre timp am aflat ca totul e posibil, dar numai daca iti iei Creditul pentru Orice. la capatul unei nopti in care-ai dormit doar 3 ore, visul e un lux la care renunti usor pentru un bob de odihna.

ai libertate dar nu esti liber.

candva, trebuie ca am fost cu totii copii. din asta, in anul 2000 n-a mai ramas nimic: ne suntem straini, poftind la bancnote din plastic si nu la prajituri cu ciocolata.

oare cum vom fi noi parinti?

ploiestiul cu bis

fara doar si poate, vestea primita ieri seara ne bucura foarte tare. prin urmare… va aducem la cunostinta, dragii nostri prieteni ploiesteni, ca ne intalnim si duminica viitoare in aceeasi locatie primitoare cu bere buna si oameni care stiu sa cante.

primejdia aplauzelor

ordinea lucrurilor ramane aceeasi: intai ne nastem, apoi ne traim vietile si apoi circul se termina.

cuminti, lectiile ne asteapta spre implinire fara sa-si faca iluzii ca le-am rata: gustam dezamagirea din vina prietenilor, durerea inimii ranite din vina iubirii neimpartasite, amarul despartirii de rude sau oameni dragi care ne parasesc in moarte. suntem aici, in egala masura profesori priceputi pentru masura pulsului altora: administram durere, recompensa sau indiferenta in doze generoase ori cumpatate, dupa cum ne lasa inima.

intre toate incercarile prin care ne e scris sa trecem, cea mai grea e cea in care luptam cu noi insine – aici nu sunt reguli, retete, raspunsuri. primejdia pandind in spatele ropotelor de aplauze la finalul unui cantec este aceea de a te multumi cu atat.

nu te multumi doar sa auzi – asculta.

sub lumina Lunii Patrate

intai de toate, se cuvine sa reamintesc: numele pomenite aici sunt alese in ordine aleatorie, insa prezenta lor in rubricuta nu-i sub nicio forma intamplatoare. multumirile sunt, de fiecare data, pe deplin necesare: fara acesti oameni, tot ce reprezint pe scena (si nu numai) ar fi foarte diferit.

astazi va voi vorbi despre… folk-jazz sub Luna Patrata si Alina Manole.

ne-am cunoscut la Festivalul de Muzica Tanara “Prometheus” din 2006 – era a doua editie iar eu participasem la preselectie fara vreun gand ca as putea fi ales. la vremea aceea, traiam foarte puternic prin blues iar influenta domnului Alexandru Andries era evidenta – norocul a facut ca aplecarea mea in aceasta directie sa-i placa domnului Nicu Alifantis si iata-ma la Sfantu Gheorghe!

Alina Manole revenea cu acea ocazie la chitara dupa o pauza de ceva anisori – nu mai stiu bine cati. m-am indragostit pe loc, iremediabil si adanc de “Niciodata inger” si “Duel cu greiere” – cantecele astea doua raman in continuare preferatele mele. lor li s-a adaugat “cel nou” – ar fi o imensa bucurie pentru mine daca undeva, candva, am putea canta aceste piese impreuna.

dincolo de unul sau altul dintre cantecele ei, Alina m-a socat atunci cu forta ei de a simti muzica si de a o reda. n-a fost concert al Alinei la care sa nu ma simt catapultat pur si simplu in cantecele ei, respirand odata cu ele.

dintre oamenii pe care i-am cunoscut in acea tabara, Alina este singura cu care am pastrat o legatura stransa si constanta, peste ani. muzica Alinei a evoluat, ridicandu-se hotarat catre inaltimea de la care mesajul ei devenea cu adevarat vizibil odata cu formarea “Square Moon Band“(Adrian Cristescu si Teddy Olaru, aparitii: Dan Nicolau, Dragos Serbanescu, Mysha Ungureanu). acum, cantecele Alinei Manole imi plac si mai mult, iar entuziasmul si ambitia cu care a luptat, depasind sistemul invechit pentru a deveni cunoscuta o transforma intr-un model de arta facuta cu respect fata de public, model pe care ma straduiesc eu insumi a-l aplica. Alina Manole mi-a stabilit si standarde in privinta calitatii unui produs de studio – “Luna Patrata” este, in opinia mea, unul dintre cele mai bune produse discografice romanesti.

intotdeauna acolo cu un sfat sau cu o critica bine tintita, Alina Manole mi-a sprijinit cresterea muzicala din ultimii ani si tot ei i se datoreaza si singurele inregistrari demo bune ale Proiectului Tivodar (captura penultimei editii a emisiunii <luna patrata> din sezonul 2010).

pentru acestea si pentru atatea altele, astazi spun: multumesc, Alina Manole!

linia tarmului

marea loveste nisipul, desenand rabdator si perseverent granita pe care o calcam cu totii, fara sa intelegem ce facem.

iarta-i, Mare, caci nu stiu ce fac: se lasa cuprinsi de imbratisarea ta si-si inchipuie ca ei isi ofera trupul, te parasesc cu sarea pe buze si uita ca tu le-ai daruit gustul. iarta-i, Mare, caci ei isi inchipuie ca te pot imblanzi. iarta-i pentru ca-ti sfasaie trupul cu vaslele si pentru ca nu-ti mai multumesc pentru darul pestelui, iarta-i pentru ca nu-ti aud vocea si nu-ti canta cantecul.

odinioara, valurile purtau corabii de-a lungul marilor – astazi, valurile parca trimit corabiile inapoi catre tarm.

noi, oamenii, incepem sa uitam lumina… si totusi in fiecare dimineata rasaritul incepe din mare.

ni-s scurte vremurile

desi creierul mi-e-n stare sa priceapa, inima nu-mi poate cuprinde, impacata, gandul de moarte.

e drept, cand am trecut granita aceea, mi-am simtit sufletul usor si calea dreapta.

era dupaamiaza Ajunului de Craciun, ma sufocam cu o jumatate de bomboana de pom care plecase pe traiectul respirator si pentru putina vreme am pasit dincolo. ma asteptau toate amintirile demult uitate, chipul fetei pe care o iubeam atunci si o mare de lumina si liniste. aici, pe pamant, au trecut cateva zeci de secunde – suficient pentru ca mama mea sa-mi aplice Heimlich-ul salvator, insa Acolo timpul s-a intins cat toate zilele mele si m-am regasit invatand sa vorbesc, invatand sa merg, invatand sa traiesc. voiam sa ma intorc, voiam asta cu tot dinadinsul.

cu adevarat extraordinar la darul Vietii este faptul ca sangele te poate purta catre cele mai inalte varfuri, dar si catre cele mai adanci prapastii – iar caderea, ca si urcusul, te ard pana la os. e greu sa nu simti ca traiesti, imi pare si mai greu sa simti ca nu mai vrei sa o faci. ni-s scurte vremurile si mintea-mi de-acum nu poate cuprinde un motiv pentru care ai vrea sa tai si mai adanc. accept renuntarile dar nu le inteleg, fiindca nu vreau sa pier.

despre toate astea vorbesc eu, un copil-barbat-batran care iubeste si este iubit. mai departe, ce-a fost in sufletul tau, Madalina, doar tu stii.

ploiesti reloaded

dupa seara faina din Sighisoara alaturi de oameni frumosi, ne-a venit din nou chef de duca. ne-am spus ca n-ar fi tocmai rau sa mai vizitam, muzical, si alte orase – iata, deci, motivul pentru care va anuntam ca, daca sunteti din Ploiesti, ar fi cazul sa nu va faceti planuri duminica seara. ne vedem pe terasa Irish Pub pentru o portie sanatoasa, racoroasa si “verde” de Proiectul Tivodar. Spread the word!

bolnavi de timp

ziua de astazi nu exista.

astazi nu traiesc, nu respir, nu privesc – la fel ca si tine, cititorule, sunt total rupt de pulsul care-mi trece prin trup. asta e boala secolului 21 – ne traim vietile oriunde altundeva in afara zilei de astazi.

“acum 8 ani pe vremea asta, mancam inghetata pe strazile Clujului”. “maine ar trebui sa platesc banca, joi trebuie sa merg la medic iar duminica am concert. sa nu mai spun ca asa mi se taie cheful la gandul ca maine am job…”. si asta nu e tot.

stiu ca stii despre ce vorbesc – esti la fel de bolnav ca si mine, traind oriunde numai nu acum, cand secunda e vie si carnoasa, numai buna de muscat. sufletul are nevoie de hrana la fel ca si trupul dar tu te hranesti, ca si mine, din gustul fructelor nenascute inca in vreme ce “azi” se usuca, fara sa fi apucat sa bucure cu frumusetea lui pe nimeni. suntem cu totii bolnavi de timp si ne incapatanam sa refuzam tratamentul cu prezent.

nu stiu altii cum sunt, dar eu as vrea ca ziua de astazi sa existe.

un “multumesc” in fiecare vineri

ieri seara m-am incumetat a iesi din casa in ciuda norilor indeajuns de amenintatori si bine am facut: Febra Folk a lui Titush se dovedeste a fi molipsitoare si-am sfarsit prin a adasta pe terasa Ecran Club pana mult dupa miezul noptii. (re)intalnirea cu muzica lui Titush si a Iuliei Mitrea mi-a trezit gandul de a va face niscaiva marturisiri pe care le aman uneori, n-apuc sa le spun in alte cazuri – mai bine zis, am sa va povestesc despre oameni fara de care muzica mea n-ar fi fost asa cum e azi.

cel dintai in cadrul acestei  noi rubrici este chiar vinovatul pentru seara de joi la Ecran Club: Titush Constantin.

ca sa fiu sincer, nu-mi amintesc exact cand l-am vazut intaia oara pe Titush cu chitara in mana – un lucru e clar: felul in care stimabilul cetatean manuieste chitara este extraordinar. Titush este unul dintre cei mai versatili chitaristi pe care ii cunosc, unul dintre modelele mele: n-am vazut pe nimeni mai capabil sa se plieze pe sentimentul celui cu care canta, oricine ar fi acela. de la bossanova la hard rock, Titush e capabil sa te poarte prin intreaga istorie a muzicii intr-un singur solo de chitara si a fost mereu pentru mine un privilegiu sa pot sta alaturi de el pe scena pentru a canta impreuna cantecele mele.

alaturi de Iulia Mitrea in trupa “Noi”, Titush mi-a mai predat o lectie: nu conteaza cati oameni ai in echipa sau cat de complicata e orchestratia – important este sentimentul pe care il transmiti prin muzica. nu conteaza cat de multi oameni ai in public la un concert – important este sa reusesti sa-i faci pe toti cei prezenti sa te asculte, sa cante cu tine si sa nu te uite atunci cand au parasit locatia. nu conteaza cat de grea e lupta – important e sa crezi cu adevarat in ceea ce faci si visele se vor implini.

pentru toate astea, dar si pentru sufletul lui mare aleg sa spun astazi multumesc, Titush Constantin!

moment publicitar..

.. destinat acelora dintre voi care nu preferati statiunea VV in weekendul ce vine si v-ati dori un decor mai special sau… acelora dintre voi care sunteti studenti la Drept si ati fost alesi in International Summer Law School 2010:

Proiectul Tivodar are onoarea de a concerta pentru cei mai tari dintre tinerii viitori avocati ai tarii si profesorii lor sambata, 10 iulie 2010, la pensiunea Bendorf din Sighisoara.



prezent!

astazi, ma simt obosit ca in timpul unui drum nesfarsit prin desertul fierbinte.
astazi, tanjesc dupa ragazul copilariei si linistea adevarata a lui “va fi bine”.
astazi, mi-e sete de pace si foame de-un somn sanatos.

<astazi> e prezentul continuu al unei lumi in care strig <prezent!> cu tot mai putina convingere. as vrea sa pot sa nu ma mai vand.

as vrea sa putem cu totii face asta, dar… de undeva trebuie sa vina profit, nu-i asa?

“… insa pacea nu se face/ nu se face cu razboi/ ci cu oamenii… din noi…”

ar putea…

… sa fie o lacrima, un strop de apa topit de pe peretele paharului.

ar putea sa fie un bob de ploaie sau o aschie din Dunarea asediind orasul unde locuiesc acum batranii mei bunici.

dar ar putea sa fie si oglinda in care refuzi sa privesti, stand linistit la terasa in vreme ce altii – romani ca si tine, galateni ca si tine, muncesc chiar in fata ta pentru digul care te-ar putea salva.

nu mi-i frica. da ‘ di ce sa ma tem? io stau la etaju’ sase…

marea din ochii mei

am adormit iute si am cazut adanc.

m-am gasit scaldandu-ma in albastru. a urmat lumina si cerurile s-au prabusit in mare. cu ochii mari, dadeam roata cu pofta sa-nghit fiecare colt de albastru, fiecare val, fiecare nor aducator de umbra vremelnica. traiam. linistit, la adapostul propriei fericiri, atunci am clipit.

deschizand ochii, am vazut un cer intunecat unit cu marea calma. ici-colo, ace cu gamalie strapungand intunericul trasau drum barcilor ratacite, chemandu-le inapoi spre tarm. simteam sub talpi nisipul rece si vantul taindu-si drum prin haine pana la piele, dar nu m-as fi dat dus. intr-un sfarsit, simteam marea – marea aceea pierduta acum un an. traiam. linistit, la adapostul regasirii de mult visate, am clipit.

de data asta, n-am mai simtit instrainare. de asta data, nu m-au mai intristat nici strazile betonate, nici terasele cu hausereala, nici siragul de Q7 si Cayenne strajuind buza plajei. nimic nu mai poate opri viata din cursul ei firesc in noua statiune-perla a litoralului romanesc, insa marea… marea ramane acolo, intocmai cum inima mea batrana avea nevoie de ea.

ziua nationala a inimii mele

pierzandu-mi rabdarea, te-am grabit sa vii scriind pe cerul de noapte o strigare salbatica. trebuia sa vii. la drept vorbind, asteptam de multa vreme si prinsesem teama ca lucrurile aveau sa ramana astfel pana la sfarsit.

asteptam, culcat in iarba. cand stelele s-au aprins, calcam granita dintre somn si veghe – atunci mi-a parut intaia oara ca te gasesc, intinsa alaturi de mine. a fost de-ajuns sa deschid ochii ca sa te pierd.ma temeam pe jumatate, cam intocmai la fel de mult pe cat de prada somnului eram cand te imbratisasem.

ma temeam pe jumatate, caci stiam c-ai sa vii. nu, n-are sa fie ca-n cantec, doar ca se va intampla sa te sarut eu pe spate mai mult.

era atunci, in Ziua Nationala a inimii mele cand s-a-ntamplat. de atunci, fiecare noapte lumineaza altfel si mi-e greu sa ma vad altfel decat in iarba, langa tine.

la multi ani.

loc lipsa

ne raman zile putine cand ne-apucam sa le numaram. pana atunci, o seara de lenevit e luxul necesar, o vara pierduta tristetii e doar timp pentru tine si singuratatea atat de placuta la gust.

nenumarate sunt clipele in care mi-am spus: nu-i asa mare graba, pot pune si maine mana pe telefon. parca n-as citi carte asta acum. stiu ca asa gandesti si tu. mai astept , trebuie sa ma gaseasca el. parca n-as iesi din casa – uite cum toarna!

sa-ti spun drept, privind inapoi, vad multe locuri goale acolo unde ar trebui sa fie altceva. imi lipsesc ore cu femeia pe care o iubesc, imi lipsesc cuvinte schimbate cu mama, imi lipsesc cantece nescrise, carti necitite, prieteni alaturi. ati fost multi aseara si va multumim ca ati venit sa ne ascultati… dar poate ai fi venit si tu sau tu sau tu, daca as fi gasit timpul sa va chem. am fi fost impreuna, intre prieteni. ar fi fost bine.

ne raman zile putine cand ne-apucam sa le numaram, mult prea putine. am putea sa ni le cheltuim traindu-le pana la capat.

diseara, concert

‘neata, dragilor.

afara-i frig si nor, iar Busu ne spune ca nu-i rost de soare pe ziua de azi. iarasi ploi, iarasi somnolenta si lancezit in casa, la vreun film ori meci.

eu va propun altceva: haideti la concert. Proiectul Tivodar canta in El Comandante Primer si n-o sa va para rau ca veniti. ne <reunim> pe la ora 9, la 9 jumatate fics i-am dat drumul – avem in plan cantece de-ale noastre, cantece de-ale altora, dar si o surpriza. Ei bine da, reluam seria invitatilor in concertele PT cu o domnisoara in stare s-o faca invidioasa si pe Felicia Filip (:P) !

see you there!

femeia invizibila

ma vad franta, ma vad lipsita de putere, ma vad drept cea din urma in rand.
imi place asta. iubesc suferinta autoprovocata – aproape ca traiesc pentru ea. a renunta la frica ar insemna sa renunt la mine insami. mi-e mai bine fara raspunsuri caci astfel totul poate continua nestingherit de vreun refuz ori indepartare, in imaginatie.
sper ca voi gasi ceea ce caut, dar n-am putere sa caut cu adevarat. ma ascund in spatele scuzei ca sunt diferita si aleg de buna voie sa nu vad ca tocmai asta ma face mai buna, mai frumoasa decat oricare dintre frumosii la trup. as vrea sa faca ceilalti totul pentru mine, as vrea ca Lumea sa ma vada.

n-ai obosit inca sa iti tai singura aripile?

dragoste. circul oglinzilor

ce sunt eu daca nu oglinda care sa te ajute sa te privesti mai bine?

…………..

am intrat impreuna in labirintul de oglinzi al balciului. la inceput a fost distractiv – unele imagini te aratau slaba cat paiul, altele te framantau intr-o forma rotunda si imensa. copilul din tine zambea.
dupa aceea, pasii ne-au purtat mai adanc. lumina s-a ascuns din ce in ce mai mult in spatele zidurilor si atunci s-a intamplat: te-ai privit, speriata, dar imaginea ta zambea larg, crud, sincer. in oglinda de alaturi, o alta <tu> plangea cu sughituri iar in cea de-a treia, ochii tai erau goi si reci. ai ramas locului, tremurand – dominoul de sticla isi incepuse prabusirea, spiraland spre inima cu un urlet ascutit. te pierdeai.
atunci m-am asezat in fata ta si ti-am prins capul intre maini, intorcandu-ti ochii spre mine. priveste aici, priveste in mine. priveste-te asa cum esti, caci esti in multe feluri si toate sunt neasemuit de frumoase. intr-o vreme a imaginilor sparte, a zilelor fara lumina,  ce-ti sunt eu daca nu oglinda cea mai curata?

suferinta pasarii in noapte

orasul e bolnav.
frisoane de noapte traverseaza strazile, iar oamenii se intorc la paturi. cerul transpira torential, tusea ca de tunet face geamurile sa tremure – oare exista un medic pe aici?
trupul meu e orasul in oglinda rasturnata – ma simt fierbinte intocmai cuptorului care era strada acum putina vreme. tamplele imi ard, somnul ma ocoleste. traiesc o altfel de boala, in campul diametral opus.
a inceput sa se adanceasca falia intre mine si orasul acesta candva frumos, candva viu, candva altfel. privind in gol, vad radacini si straturile de pamant unul peste altul insa legatura, franghia care sa tina vasul ancorat la tarm nu mai exista. nu mai simtim la fel, sunt doar un altul in catalogul robilor tai de fiecare zi. cei treizeci de arginti nu mai cumpara astazi nici macar o paine.

nu ma simt o bucata din tine, batrane – nu ma simt decat lemnul din Cruce.

cred ca doar un cutremur ne-ar mai putea apropia – un cutremur pe jumatate inghetat si pe jumatate fierbinte, zguduind inima de beton a pamantului si intorcand inapoi la puls regulat sangele meu plin cu cheaguri de speranta, dragoste, credinta.

intermediar, complice

fiind in garda asupra prabusirii culorilor, m-am grabit intocmai acolo unde stiam ca bucatile de lumina urmau sa strapunga pamantul. pregatisem si un burete imens, numai bun sa absoarba totul cu sete atunci cand trupul meu urma sa nu mai fie de ajuns.
parea o cadere infinita. asteptam cu sufletul la gura si chiar a fost o clipa cand, ghemuita in capul gatlejului, inima a fost la un pas sa-mi paraseasca trupul. priveam, faramat de emotie si sufocat de speranta: in sfarsit, la capatul secundei, urma sa-mi capturez curcubeul meu personal.
tocmai murise ultimul tunet. m-am repezit inainte, prin ploaia de cioburi – taieturile imi picurau in vene frig si frica. am incercat sa strig, insa tot ce-mi fugea de pe buze era un cantec. tot ceea ce eram, in lumina aceea, era un cantec.
……
cateva zile mai tarziu, mi-am vazut salteaua expusa la balci. o gasisera niste oameni in mijlocul campului si s-au gandit ca ar face bani frumosi cu un burete in care cineva inchisese curcubeul. doi dintre ei se invarteau in multime, oferind pahare pline in vreme ce al patrulea isi striga, mandru, victoria de la inaltimea unei scene din scanduri.
priveam si ascultam, luptand cu impulsul de a ma rasucit pe calcaie s-o sterg, rusinat precum un complice la cel mai pagan dintre pacate.

in ziua de astazi, se vand toate – chiar si culorile unei vieti cu care n-ai nici cea mai mica legatura.

daca doriti sa revedeti

acum un an fara cateva zile, dezvaluiam voua pentru intaia oara sapte povesti. sunt cantece pe care le-am simtit si inca le simt, pe unele dintre ele le-ati ascultat nu mai devreme de aseara, in concertul din Sinner’s (unde va multumim ca ati venit si ne-ati aplaudat). unele dintre ele sunt, insa, pe nedrept uitate.

unul dintre ele, de care ma leaga amintiri in culorile Parisului de noapte, este nascut intr-o singura clipa, dintr-o tristete greu de rostit in cuvinte. vi-l ofer inca o data astazi, pentru ca mi-e drag.

stefan tivodar – ultima poveste

exista…

… o tesatura stransa de vene si artere inchipuind portativul in care notele muzicale cu chip de broboane de sange si-au gasit casa. exista un trup.
adanc si precis picurat in mijlocul vartejului, cade pulsatia ritmica a cordului si toate dobandesc un sens, toate se leaga. exista viata.
taieturile luneca adanc, in acelasi timp spre stanga si dreapta, dezvelind o durere surda si directa. prin rana desfacandu-se, temator, incep sa curga incet-incet culori. exista lumina.
urmeaza un vartej in cadere si bratele deschise jupoaie aerul, in cautarea punctului de franare. te pierzi fara sa stii incotro aluneci. pe buze e gust pur de teama… si-apoi lumina mangaie o alta umbra, langa tine. caderea devine plutire intr-o mare adanca de zbucium placut. foamea creste. exista dragoste.
cazi in picioare. in fata oglinzii senine, lumina dezvaluie doua maini strangandu-se si un maine nemaivazut in lumea aceasta.  exista bucurie. exista speranta. traiesc inca o zi langa tine.

sfarsitul si frica

mi se pare ca te-am pierdut.
imi pare ca nu mai esti a mea si mi se face teama. esti tot mai departe cu fiecare zi si ma dor toate. ma tot uit inapoi cu atentie la fiecare din lucrurile pe care le-am spus ori facut si nu gasesc raspunsul: oare ce voi fi facut sa merit razbunarea ta?
petrecand noptile catre zile din ce in ce mai apasatoare, iti caut imbratisarea dar tot ce aflu e raceala indiferentei sapate adanc. nici nu-mi mai spui pe nume. ce-i mai rau e ca incep eu insumi sa ma intreb daca se mai cuvine sa ravnesc la tine cand tu-mi spui atat de clar, verde-n fata, ca s-a terminat.
la drept vorbind, stiu ca insistenta mea provoaca doar suferinta inutila. nu sunt singurul – ca mine sunt multi confuzi, dezamagiti si cu inima franta. putini dintre noi vorbesc, insa, despre asta, iar dupa ziua de ieri – cand oameni s-au temut sa strige ce cred, ce vor – tacerea va deveni si mai apasatoare.
mi-e frica de noi, de nori de lumina si de tot ce va sa vina. nu mai esti a mea – te-am pierdut pentru un alt barbat cu portofelul plin, tara mea draga.

dragoste. miezul de noapte arzand

foame de aer, foame de racoare, foame de trupul tau – tot soiul de pofte-mi strabat carnea topindu-se sub arsita lunara. nici macar miezul de noapte nu poate stinge moartea tacuta a boabelor de sudoare. privesc ceasul, aiurand, pierdut intre ganduri: curand si sangele va incepe sa fiarba.
orele pocnesc, una dupa alta, in soba aprinsa cu mult prea mult inainte de vreme. in visul meu, iti framant inca lutul carnii tinere cu aceeasi foame. tacut, chem in gand o ploaie blanda si deasa in mijlocul careia sa te-arunc pe spate, in vreme ce cobor cu buzele dincolo de pantec.
vreau sa-ti simt gustul de cireasa coapta, vreau sa raman adanc in tine ore in sir. nu mai vreau sa-mi simt pielea ca pe o granita din sarma ghimpata – trupurile noastre ar trebui sa sa coaca unul de la imbratisarea de flacara a celuilalt.
fitilul noptii arde aproape de capat.

Fara Fire reloaded

buna sa va fie inima, dragi cetitori de sfarsit de saptamana ai insulei mele.

cu cativa dintre voi am avut bucuria de a ne intalni la Ceainaria teatrului Act in seara zilei de sambata, 29 mai 2010, la primul concert din seria “Fara Fire” pe care Proiectul Tivodar le va sustine in sus-numita locatie.

ne-am gandit sa filmam intamplarea muzicala si sa v-o aratam si voua, ca sa stiti ce-ati pierdut si sa nu mai savarsiti greseala asta alta data.

asadar… vizionare placuta!

===

Fara Fire 1

Fara Fire 2

===

p.s.: multumim pentru prezenta si ajutor prietenului nostru Sorin Teodoriu.

fata-n fata cu Eric cel Mare

cu ochii mintii, il vad pe eric cel tanar siderat, tremurand in culise. aceeasi reactie se citeste si in ochii spectatorilor care umpleau sala pana la refuz: cine este acest chitarist negru si cum Dumnezeu reuseste sa scoata sunetele astea? “n-avem cum sa mai urmam dupa asa ceva, ne facem de ras” – ii sopteste eric lui ginger baker. “e mult mai bun decat mine, e incredibil…”
fara cometa hendrix, poate ca eric cel tanar n-ar fi avut niciodata curajul sa-si depaseasca limitele. poate ca n-am fi auzit vreodata “tears in heaven” sau “pilgrim”, cu siguranta n-am fi avut parte de acel genial “little wing” alaturi de sheryl crow sau de un molipsitor “it’s probably me”, alaturi de sting.
intre timp, eric cel tanar a devenit Dumnezeu in grafitti-uri britanice, a devenit eric cel incercat si s-a ridicat peste toate ispitele, cu coatele insangerate. intre timp, eric cel incercat a lasat urme adanci in muzica asa cum o stim. intre timp, “layla” a devenit, alaturi de “stairway to heaven” si “smoke on the water”, una dintre alegerile de suflet ale oricarui tanar dornic sa puna prima oara mana pe chitara.
nu pot sa nu ma bucur din toata inima ca am ajuns ziua in care eric cel mare va cuceri bucurestiul. pot sa am o rugaminte? as vrea sa-mi canti in seara asta (daca tot te vad drept cadoul primit acum trei luni de ziua mea) un “river of tears” …

in “iad”, impreuna :)

va spunem din timp, ca sa nu fie discutie: joia viitoare, aveti program!

seara, ne vedem pe la 20:30 in Sinner’s club. de cantat incepem a canta pe la 21:00 si-or sa fie de toate: piese Proiectul Tivodar, piese Aproximativ… o seara de cantare ca-ntre prieteni, cu multe jucarii presarate din loc in loc, in punctele esentiale.

mai multe detalii gasiti aici. ne vedem joi!

jar

imi inchipui ca felul in care tai aerul lichefiat de flacara seamana, cumva, in ochii lui Dumnezeu cu felul in care aluneca pestele in ocean.
fiindca esti curajoasa, vei pasi pe carbuni, intre orele stranse sub cearcane. mai lipsesc doar cateva minute pana cand ma voi hotari sa-ti urmez exemplul, lasandu-ma mangaiat, lovit, ars.  vom imparti ranile crude inca, scrijelind pe raboj inca o linie in dreptul lucrurilor care ne unesc. va fi ca la inceput.
nici nu ne-am incins bine inca. soarele flamand sa straluceasca biciuie norii de-o parte si de alta iar, in vremea asta, limbile ceasului alearga, straduindu-se sa aduca racoarea. in colturi opuse de canapea, ne bem cafeaua de dimineata fiarta pe jar.

campul dupa batalie

imi amintesc mirosul puternic de viu si sangele imprastiat peste tot in jur.
trupuri tinere si crude zaceau, frante, in fata ochilor mei. am ingenuncheat si mi-am cufundat mainile in verdele pe care-l respiram cu nesat, ca si cum as fi inaltat ultima rugaciune. peste noi cazuse linistea.
varfurile tari, proaspat taiate, imi strapungeau pielea cu sete, parca pedepsindu-ma pe mine pentru coasa din mainile altui om.
norii au lunecat, dezvaluind soarelui intreaga imagine a campului cu iarba dupa batalie. imi amintesc mirosul puternic de viu si verdele imprastiat peste tot in jur, topindu-se din iarba proaspat taiata in sangele meu. dimineata crestea spre amiaza si s-a facut cald, tot mai cald.

avem vreme

avem vreme sa simtim.
ai lumina in ochi si sange in inima, zambetul tau alunga norii furiosi. esti tanara, esti frumoasa, esti vie.
carnea tanara se incordeaza, tasnind ca glontul prin teava pustii. sarim impreuna peste obstacole, sfaramam impreuna ziduri. nimic nu-i prea departe, stelele se spala in cerul din palmele mainilor noastre impreunate. sa nu mai taci – striga-ti iubirea pe toate strazile!
…………….
atata viata, atata dragoste si toata se pierde intr-un labirint cu peretii din bancnote de o suta de lei.
astazi, totul se poate cumpara: bunavointa politiei atunci cand gresesti, un loc pe o scena sau in pagini de carte, un loc de munca sau o functie.

suntem vii si tineri, e timpul nostru sa simtim. s-ar cuveni sa luptam pentru adevarata libertate, cea pe care o visau acum 20 de ani tineri frumosi, spalandu-se in ploaia de gloante de la Universitate.
avem lumina in ochi si sange in inima. avem vreme sa simtim, e vremea noastra. e si vremea ta, sa nu mai taci.

sa nu mai taci…

Dylan si batranul Bob

cu picioarele plumbuite de oboseala, treceam prin marea de oameni care paraseau, ca si mine, locul unde tocmai se terminase de cantat si ma intrebam cum ar fi daca toti acei oameni s-ar indrepta nu spre casele lor, ci spre Piata Universitatii sau Palatul Cotroceni.
a fost un concert ciudat. ma asteptam la un Dylan ceva mai cald si atent cu oamenii din fata lui, ma asteptam ca cineva sa-i fi spus ca muzica lui ne-a trecut prin comunism si douazeci de ani de falsa democratie. mi-as fi dorit o revelatie sau macar ceva apropiat, cum ar fi un salut.
batranul Bob a urcat pe scena energic si sigur pe sine, si-a facut spectacolul intocmai asa cum isi dorea si a plecat. l-am aplaudat, l-am chemat la bis si el s-a intors. dupa “like a rolling stone” si “all along the watchtower”, luminile s-au aprins inca odata, rece – semn ca desi sfarsitul nu-i aici, toate se termina pana la urma.
toate se termina intr-un tarziu, chiar si sansele unui popor la mantuire ori credinta batranului Bob in lumea pentru care canta odata.  sa ne traiesti, Bob Dylan, poate ne-om vedea, totusi, intr-o zi…

leave it all to Bob

nu-ti mai scriu despre ce simt, despre cum iubesc. poate ca te plictisesc, cititorule drag, cu deraierile mele despre dezamagiri si sangele neamului meu. poate ca s-ar potrivi mai bine sa carcotim despre tot amarul zilelor de astazi la o bere, la fel cum fac toti cei care s-au dat in laturi de la greva ieri sau… poate ca nici n-ar mai fi nimerit sa deschidem discutia. avem libertate, dar nu suntem liberi.
ironic sau nu, Dylan ne canta in carne si oase chiar astazi.
Zimmerman nu e Mesia, cum nici noi nu suntem americanii pe care i-a smuls pentru putina vreme din autosuficienta si ignoranta. totusi, speranta moare ultima chiar si in Romania ingropata de Prostie si Frica. mai avem cateva minute pana la ceasul 12. inca mai e vreme.
imi pare rau daca vorbele mele nu-ti mai sunt interesante. poate-ai sa-l asculti macar pe Bob, fie el Dylan sau Marley, pana cand eu imi voi regasi calea spre poezie.

lumea copiilor

copila probeaza cu zambetul pe buze caftanul lucitor, lung si greu cat o zi de post, pe care il aflase in dulapul din dormitorul pustiu. curgand prin crapatura ferestrei, in casa se rostogolesc sunetele grave si frante ale unui motor inecat de nerabdarea unui baiat. inca o zi ca oricare alta.

pe strada, timpul se grabeste, asezand fiecare secunda in ritmul schiop al tocurilor purtate stangaci. in birouri, timpul se grabeste si el spre pauza de masa cu inghetata de capsuni si cafea cu lapte.

la final, trupurile mici se lasa devorate de un acasa dezordonat si strain, ca stupul prafuit si parasit de albine. inca o zi ca oricare alta, la capatul careia rolul de om mare ucide inca putin.

….

nu suntem in stare sa strigam, sa protestam, sa ne aparam. suntem un popor de oameni slabi, cu totii copii in trupuri de adulti, asteptand hotararea izbavitoare din pieptul altcuiva.

apel la rabdare

privit de la ani-lumina departare, Pamantul nu exista.

de sus, dintre ceruri, Orasul e un nor de licurici si-atat.

privita de la o distanta suficient de mare, inima mea e si ea doar un organ inca viu, la fel ca oricare altul din cele care ma tin in viata. in fundal, cantecul meu e tacere.

apropie-te. da pagina. asculta.
rabdare. privit de aproape, chiar si cel mai neinsemnat fir de nisip se poate dovedi inima Universului in care tu insuti esti fir de nisip.

no strings attached…

… adica fara fire. fara cabluri, fara difuzoare date prea tare. fara zgomot – doar o voce, o chitara si o vioara.

ok, ok, mai adaugam si alte ingrediente: nitica percutie, ceva muzicuta, poate o picatura de pian… in mod cert va fi poezie. pentru asta ii multumim inca de pe acum lui Sorin Teodoriu, intotdeauna ne-am simtit onorati sa-i stam alaturi la serile Bocancului Literar.

fara fire, dar si fara fumuri – in ceainaria Teatrului Act nu se fumeaza. va putem tenta in schimb cu limonada, ceaiuri si prajiturele Dumnezeiesc de bune, intocmai cum s-ar potrivi unei seri de sambata linistite. ne intalnim la fata locului, pe Calea Victoriei la numarul 126, etaj 2 de pe la orele opt, iar muzicile si versurile incep la opt treizeci fix.  fara bilete la intrare, no strings attached.

joia cu mojo

inceput de zi cu zambet, neobisnuit de optimista pentru amarul zilelor pe care le traim.

poate ca e de vina si energia stransa de atata vreme pentru seara ce vine: Proiectul Tivodar coboara pe scena mare din Mojo, subsol, alaturi de prietenii Marius Rosiu si (cei mai importanti artisti ai serii din underground-ul cu aroma londoneza) trupa Micul Paris.

ma simt nerabdator de povesti cu sunete. joia asta are mojo, fara indoiala.
:)

tacerea lumii in care traiesc

eu nu protestez. indignarea mea nu foloseste nimanui pentru ca nimeni nu vrea sa asculte. nu sunt singurul, dar suntem tot mai putini intr-o lume care imbratiseaza deschis autismul.

eu nu protestez fiindca as vrea o trezire, o revolutie. in zilele noastre, revolta este imposibila, condamnata din start la esec la fel ca acum douazeci de ani. nu sper in schimbare – granitele acestui pamant sunt la fel de inchise ca si mintile celor care decid, ca si mintea mea, ca si mintea ta. tacerea e de aur – asta se invata la scoala.

nu cred ca exista doctorii pentru inima tarii in care traiesc. nici macar un cantec nu-si are rostul, caci nimeni nu mai asculta. eu nu protestez – doar iti marturisesc, prietene, amarul simtirii ca e prea tarziu. tinem in palme nimicul.

vesti bune

prima dintre ele e legata de un prieten de-al nostru: in aceasta seara, Titus Constantin lanseaza albumul “Liber” in clubul Mojo. daca mergeti (ceea ce eu va sfatuiesc) veti avea parte de cantece faine si invitati alesi pe spranceana – detalii aflati aici.

a doua e legata de noi si locurile unde ne vedem: inainte de concertul de sambata din Ceainaria Teatrului Act, vom fi inca o data alaturi de prietenii nostri de la Micul Paris, in acelasi Mojo, jos.

ne vedem joi!
:)

p.s.: multumim tuturor oamenilor frumosi care au fost alaturi de Proiectul Tivodar la Galati. multumita voua, am simtit cu adevarat ca muzica noastra insemana ceva.

promotia zilei

in ce ti se masoara frangerile? cu cat te-ai vinde tu?

eu sunt de vanzare, intotdeauna am fost. un cantec adanc, o tacere plina, un zambet trist – toate ma pot adjudeca mai mult sau mai putin, pentru mai mult sau mai putin din timpul pamantului acesta. nu-i o chestiune de inima, ci una de suflet. plata nu intarzie niciodata si vine sincer, deschis, ba chiar in majoritatea cazurilor fara intentia constienta a celui care depune.

sau… poate sa fie banul. demonul acela metalic, plin de atingerile tuturor celor care s-au imbolnavit de el pana la mine ma arde in palma.

un cantec, un cuvant sau o tacere nu ma vor frange niciodata. banul pe care il primesc in chip de simbrie o face chiar acum, cand scriu aceste cuvinte. astazi, am mai pierdut o bucata din mine si totul a fost pentru bani. sunt ieftin si traiesc cu asta, la fel ca multi dintre voi. multi dintre voi sunt impacati cu ideea. eu…

incep sa renunt.

later edit:  ironic si poate deloc intamplator e faptul ca, duminica viitoare, accesul la evenimentul din ceainaria Act este gratuit.

noi si domnul Baniciu

vrea – nu vrea, domnul Mircea Baniciu face parte din viata mea definitiv si irevocabil. imi inchipui ca nu si-a propus in mod deosebit sa faca asta, dar il instiintez pe aceasta cale: intr-un fel sau altul, Mircea Baniciu mi-a fost mereu aproape.

intai a fost phoenix-ul, despre care nu stiam ca-i phoenix dar stiam ca ei sunt cei cu “mugur de fluier” – asta, atentie, in vremuri in care modelul meu muzical era Michael Jackson! albumul mai sus numit a devenit la un moment dat chiar tempo-ul meu spre liceu – partea a dura exact de la usa casei mele pana in clasa iar partea b ma ducea inapoi pe acelasi drum.

mai apoi, au fost cele doua “secunde” si placerea de a asculta poezie – crescand mare, am invatat sa citesc cuvantul din spatele notei muzicale iar domnul Mircea Baniciu mi-a fost unul dintre profesori, alaturi de alti distinsi domni precum Nicu Alifantis si Leonard Cohen.

la un moment dat, m-a pus pacatul sa cant si eu – in diverse contexte festivalicesti am avut onoarea sa il intalnesc pe domnul Mircea Baniciu si va pot spune cu mana pe inima ca este unul dintre cei mai energici si optimisti cetateni ai acestei tari pe care mi-a fost dat sa-i intalnesc. mereu cu o gluma in maneca, mereu cu zambetul pe buze si modestia la purtator, domnul Baniciu m-a facut de fiecare data sa ma simt capabil sa mut si eu muntii din loc, fie si cu un cantec.

ultima noastra intalnire muzicala s-a petrecut in recent sfarsitul martie: eu imi serbam ziua de nastere cu o cantare in Iron City iar dumnealui umplea pana la refuz clubul Fire. am crezut ca a fost doar o coincidenta menita anume sa transforme acel eveniment intr-o intalnire mai intima, insa coincidenta se repeta umoristic si interesant: noi si domnul Baniciu va tentam din nou, fiecare cu ce stim mai bine sa facem, in seara zilei de 29 mai.

cu noi si invitatul nostru, domnul Sorin Teodoriu, va veti intalni incepand cu ora 20 la Sala de Lectura, adica ceainaria Teatrului Act. va promitem nouazeci si de minute “fara fire” cu muzica si poezie intr-un format mai “altfel”, totul langa un ceai de nota zece.

nota bene1:  in locatia unde vom canta sambata viitoare NU se fumeaza.

nota bene2: muzicile incep fix la ora 20.30

agenda

lucruri faine se petrec din nou in paginile muzicale ale echipei din care fac parte.

pentru inceput, incercam sa cucerim Galatiul. anul trecut ne-am intalnit acolo doar in formula individuala – sambata si duminica, insa, intreg Proiectul va fi prezent in orasul de pe Dunare, la festivalul de folk de acolo.

dupa aceea, vine surpriza cu care va amenintam de ceva vreme – deocamdata va voi povesti doar ca ne vom vedea, la ceas de seara, in cea mai “acasa” dintre ceainariile pe care le cunosc, pentru primul eveniment Proiectul Tivodar fara fire. more info soon.

ac/dc, cronica mea

22:46, concertul continua.

de la inaltimea mea, cocotat pe pedalele bicicletei albastre, lumea si-a schimbat culorile. ma simt intors inapoi in vremea cand putine erau de vanzare pentru ca putine erau lucrurile pe care puteam sa le cumpar. distorsionat de reflectia in fostul sediu al Academiei Romane, sunetul devine insusi aerul rece cu miros de “T.N.T”. au venit la rand alte vremuri. e vremea sa ma intorc acasa.

trei tineri – doua fete si un baiat – se indeparteaza incet, aruncandu-si din vreme-n vreme bratele in aer si strigand, de-odata cu muzica. toti suntem la fel – tineri din nou, spectatori saraci ai unui spectacol fara granite la care tanjim dincolo de gard.

21:55, concertul continua.

intersectia dintre Calea 13 Septembrie si strada Izvor e punctul ales pentru observatie. caini terorizati de zgomote pe care stapanii lor nu le pot auzi, garduri, jandarmi amuzati si tineri zgribuliti, dar vibrand la fiecare nota.

ii privesc si ma simt intocmai asemeni lor. sentimentul e unic si greu de descris, la granita intre bucuria ca fac parte dintr-un eveniment cultural imens si vina ca ma bucur de muzica fara sa cumpar efortul pe care cei de pe scena il fac pentru mine. simt pe buze gustul dulceag al unui furt pe care nimeni nu va cauta sa-l pedepseasca pentru ca, la sfarsit, toti suntem la fel – tineri din nou, tragand in piept aerul rece al libertatii.

trei tineri – doua fete si un baiat – se sfatuiesc la adapostul gardului casei Poporului. baiatul strange in pumn trei bilete primite de la cineva care iesise dincolo de gard. ar fi visul vietii lor implinit – sa incerce oare sa treaca de sirul de jandarmi?

21:30, concertul continua

de la inaltimea mea, cocotat pe pedalele bicicletei albastre, notele muzicale distorsionate de distanta si cladirile din drum sunt toate alte feluri de a-mi spune pe nume. bulevardul Dimitrie Cantemir e gol – numai bun pentru zborul inapoi in timp.

ciorchini de jandarmi pasnici umplu din loc in loc pozitii strategice pe drumul catre scena. ma strecor curajos, ca un copil construind castelul din cartile mamei catre borcanul cu dulceata.

21… something, concertul continua.

muzica se aude din balconul casei mele. locuiesc indeajuns de departe de scena incat sa nu-mi inchipui ca asta ar fi posibil…si totusi se intampla.

trei tineri – doua fete si un baiat – se arcuiesc sub lovitura primelor sunete izbucnind inspre Casa Poporului. daca zidurile ei vor rezista si de data asta, e un semn ca Poporul e intr-adevar liber. cei trei plang, atat de aproape si totusi dincolo de gard. traiesc visul vietii lor implinit, tragand in piept aerul rece al libertatii. nu i-am cunoscut inca, dar nici nu e nevoie – sunt unul dintre ei, pedaland grabit catre scena unde patru muschetari australieni ne vand bilete pentru “Rock N’ Roll Train”, trenul fara nas.

marea. mormantul pasilor goi

iubesc joaca talpilor goale cu nisipul ud mangaiat de valuri. fiecare urma de pas e omul ce as putea fi – mai clara, mai adanca sau abia schitata.  valul esti tu – tot ceea ce “tu” inseamna, cititorule.

ma faci uitat prin simpla ta existenta. iti pot fi indiferent sau ma poti absorbi, provocat si satisfacut de gustul sangelui. In primul caz, incetez sa exist fiindca nu contez. in celalalt, incetez sa exist pentru ca devin tu, la fel cum urma pasului se contopeste cu valul care ii ia viata.

daca as fi singurul puls al acestui pamant, lumea mea ar fi nemarginit de buna, calda si curata. i-as supravietui, incantat in egoism, in fiecare clipa… dar cred ca as cauta, nelinistit, fara sa stiu ce caut. as cauta valul. as cauta lumea spre care deschid ochii in fiecare dimineata.

as cauta clipa in care sa mor pentru a putea fi eu in fiecare dintre voi – cea mai adanca urma de pas inmormantata in mare.

tivodar goes disco

Nu, nu este o gluma:  ne vedem in Twice!…

…noul Twice, ca sa fim corecti…. Fostul stabiliment de destrabalare houserist-cocalareasca s-a pocait si trage tare sa aduca inapoi oamenii cu cap.

nu puteam refuza, deci, invitatia prietenilor suceveni de la Odyssey – ne vedem joi la un eveniment folk-rock unde vom imparti cabluri si microfoane si cu alti prieteni muzicali, trupa Micul Paris.

Cantarea incepe la 19:30.

p.s.: nu, nu ne-am schimbat numele. inca. ciuliti urechile, vin surprize;)

neamul meu si neamul in care traiesc

vine
prin vine
spre tine

o lume
si-ti spune
pe celalat nume.

ori
ai sa mori
in culori

ori
vei trai
ingropat in gri…

raiul acesta din doua culori te injunghe in inima
si garduri de sarma rasar peste zari, zambind fara noima.

ne lasam sufocati si ingerii rad de pamantul acest
de unde venim, in care plecam.

azi urcam pe dealul plangerii si vine prin vine spre tine

o alta lume si-ti spune ca nu mai ai nume.

mai, episodul 1

Pauza de muzichii s-a terminat: ne revedem cu pofta de sunete la apus de duminica. Iata ce au sa va povesteasca prietenii nostri:

<Concert Micul Paris – “Hai sa-ti arat Bucurestiul noaptea!”
Vino cu noi intr-o calatorie muzicala cu ritmuri de rock si pop-rock imbinate pe ici pe colo cu imagini si melodii ale Bucurestiului de altadata. Invitati: Proiectul Tivodar.>

Duminica 9 mai, club Mojo – Acoustic Lounge (str. Gabroveni nr. 14), ora 18:30.
Rezervari: 0722-453.498

dragoste. copacul-oglinda

nu putem sa obosim. n-avem voie sa pierdem ritmul batailor inimii, n-avem voie sa-l inlocuim cu zvacnirea metalica a casei de marcat deschizandu-se.

tot mai multi copaci se prabusesc sub secure. in curand, daca nu ne pazim, vom ajunge sa ardem ultimul lemn. dupa aceea, urmeaza frigul de care nicio punga cu arginti nu ne poate pazi.

taisul amneziei ne arde mai tare ca oricand. adevarat iti spun: n-avem voie sa uitam cine suntem si de ce suntem pentru ca focul fara de trup din trupurile noastre trebuie sa ramana viu pana la sfarsitul vremurilor.

cuvant in bataia sagetii

spatiul dintre doua cuvinte rostite e plin cu alte cuvinte mai mici, timide si exagerat de cuviincioase.

din loc in loc, radacinile cuvintelor nerostite ies la suprafata prin solul fertil al discursului dintre noi. le culegem in graba si muscam din ele fara intarziere: a trai din fructul cuvintelor e ca si cum ai juca, frenetic si flamand, un dans de care viata noastra poate depinde.

le pandesti, le urmaresti, le vanezi: cuvintele sunt fiare in blana carora ne invesmantam. carnea cuvintelor ne tine de foame, sangele lor ne potoleste setea. prin jertfa lor, visul traieste.

tacerea e ca un fel de post menit sa nu se implineasca niciodata: spatiul dintre cuvintele rostite e plin cu alte cuvinte mai mici, asteptandu-si impacate, in bataia sagetii, sfarsitul prin zicere.

lumea mea si lumea in care traiesc

am sa-mi imprejmuiesc pamantul cu un gard viu si verde. dincoace de el va fi acasa, dincolo poate fi orice.

am sa-mi construiesc o casa cu beci si mansarda, in care sa-mi trimit la culcare trupul si sa-mi trezesc la viata visele fara vreo teama.

bucataria va fi larga, cu geamuri mari, iar in spate va fi o gradina in care voi aseza, dupa placere, tot ce e nevoie. raul rece imi va aduce peste iar stelele mari imi vor lumina noaptea.

voi trai adanc, frumos si in pace, dupa nevoia sufletului si foamea trupului.
……………………………………………………..
pana atunci, accept granitele unei vieti cumparate de altii pe datorie. revolta mainilor mele se opreste in metalul taios de catuse si traiesc in continuare, cu trupul printre voi si inima intre vise. intr-o zi va fi bine, insa aceasta zi nu este astazi… cel mai probabil, nici maine. asa e la noi, in lumea asta.

platiti-ma cand vreti voi, nu-mi trebuie bani. eu am o casa departe, la capatul drumului.

tara mea si tara in care traiesc

eu cred ca tara mea e pamantul din carnea caruia am prins viata si inima care bate pentru noi toti.
eu cred ca tara ta e un urias “acasa” in care-ti vine sa te lafai, eu cred ca tara ta e spatiul unde sa-ti doresti casa dragostei implinite.

eu cred ca tara noastra este scutul care ne apara si zidul in spatele caruia sa gasim alinare.

eu cred ca tara asta nu e tara mea, pentru ca in tara asta invat ca e bine sa fii fara inima, fara minte, oportunist si cu gandul doar la propriul buzunar. tara asta n-are cum sa fie a mea, pentru ca in tara asta tiganii cu jeep sunt stapanii asfaltului, primariei si politiei. in tara asta, munti de gunoaie se aduna in spatele blocurilor si aerul pe care-l respiram e de fapt gaz de esapament diluat. in tara asta, doar cei mici sunt supusi legilor, doar cei saracia platesc amenzi, impozite si taxe.

de ce sa vrea fiul meu sa devina profesor sau medic intr-un sistem fara resurse ori vointa cand il asteapta numai lucruri bune din postura de sofer de TIR? cand tot ce vezi in jurul tau e un exemplu de dezordine, rarele franturi de normalitate par a fi proprii doar imaginatiei.

tara asta n-are cum sa fie tara mea, pentru ca de aici sunt incurajat sa vreau sa plec.

darul corzilor mute

vremuri trec peste mine apasand precum copitele manzului calca pamantul. respir cu nesat si traiesc aiurand. azi vreau a-ti vorbi fara sa las sa te-ajunga din urma cuvantul.

jupoi printre dinti rostirea de vorba, sa-ti rup un pumn de taceri si-un ocean de lumina.  “acasa” e doar un cuvant, dar il spui cu fiece fibra din trup. il primesc cu uimire si sfiiciune ca pe o lacrima, ca pe o rugaciune.

ziua intai. scara spre cer

sa fii om mare e o povara grea, o suferinta care te-ndreapta ades catre moarte.

aveam nevoie de o franghie din care sa-mi ridic scara spre luna noua. uitandu-ma-n jur, nimic n-a parut mai firesc decat sa prind un pumn de raze de soare si sa m-apuc, vitejeste, a impleti.

n-apucasem sa duc la sfarsit sprijinul primilor cativa ani ca mi-au si mijit in palma taieturi fine si usturatoare. nu le-am dat atentie, continuand sa pun pe jar zile si nopti, pana cand am simtit durere adanc in inima mea. bratele-mi toate erau schingiuite, bratele-mi toate erau lumina.

atunci, vazandu-mi legata fiinta in carne, am plans de durere si-am ras de durere – durerea ca sunt, durerea ca simt, durerea de viu ce se teme de sine. la sfarsitul zilelor, scara va fi gata. ea nu ma va urca, insa, spre luna din cer ci ma va cobori spre adancul din mine, acolo de unde izvorasc toate caderile.

o noua viata. cuvant inainte

afara, aerul iti pare atat de tare incat e de nerespirat. trage adanc in piept si vei simti durerea plamanilor obisnuiti cu sclavia camerei in care-ti duci noptile, in care-ti treci zilele.

parca-i mai bine cand privesti lumea prin pleoapele intredeschise – lumina te doare iar culorile-s tari, ace infipte-n retina. te-ai obisnuit sa vezi lumea astfel: cand totul pare de nesuportat, sa-nchizi ochii e mult mai simplu. nimic de vazut, nu s-a facut nicio greseala.

adevarat iti spun: vine o vreme cand zidurile se vor darama si nu vei avea cum sa fugi de lumina. mai bine-ai deschide larg ochii, mai bine ai privi in jur cu bagare de seama, caci putine sunt asa cum le crezi si in curand nu vei mai gasi loc sa te-ascunzi. asculta, citeste, fa primul pas.

viata ti se intampla, traieste-o drept.

gandul cel fara de nume

fara rostiri,
fara tacere.
fara de frica,
fara de drum.
fara mirare,
fara scapare.
fara de flacara,
fara de fum.

toate lipsesc si toate-s aievea,
toate sunt rupte si toate intregi.
toate-s aproape sa fie departe.

ramai. sa fie lumina
fara furtuni stingand din taciuni,
fara cutit care sa ne imparta.
fara de frangere,
fara de plangere,

ziua ce vine-i cu ceruri senine.

sa-ti ghicesc in cafea.

sorb pe nerasuflate cafeaua de dimineata. kerosenul primelor mele ore din zi e amar si cu un strop de lapte, insa daca ma-ntrebi de-mi place am sa-ti raspund ca nici nu mai stiu. parca s-au scurs secole de la ultima cafea de care m-am bucurat pana la ultimul strop. sunt omul vremurilor de astazi: cu tample albind, grabit, obosit si panicat, ma arunc spre ziua ce vine fara sa mai am vreme de-o vorba cu mine insumi. imbatranesc.

si tu imbatranesti. priveste-te putin mai atent: asa-i ca ti se dizolva toate visele, toate visurile in acidul agresiv etichetat drept “cotidian”? rar ai curajul sa vorbesti despre asta -  in general accepti compromisul tacerii. in fond, putine s-ar putea schimba, nu-i asa? te lasi invins.

nu, tie nu-ti pare: desigur ca te lupti, desigur ca incerci, desigur ca amaraciunea esecurilor intr-o lume a nedreptatii e adanca. unde-o fi rostul pentru toate astea, cand e atat de usor sa te lasi amagit?

imbatranim cu totii mai iute decat trupurile noastre si copiii pe care-i nastem sunt si ei gata batrani. in zatul cafelei baute pe nerasuflate se vede un viitor pe care nu ti-l doresti. n-am toate raspunsurile, dar stiu ce aud: tacere asurzitoare intrerupta din cand in cand de zgomotul argintilor cazuti pe masa.

refuza macar acum. lupta.

dezmintire sau “unde nu ne vedem joi seara”

pitulat in vizuina, proiectul tivodar studiaza cu atentie pasii de pana acum si promite sa iasa din nou la iveala cat de curand cu lectiile facute si piese noi de ascultat si simtit.

tocmai fiindca n-avem planuri pe termen scurt privind o aparitie pe scena trebuie sa va lamuresc asupra unui afis care poate fi gasit, intre altele, aici si aici.

la concertul organizat de Puiu Cretu in Slobozia va veti intalni cu colegul meu de trupa, Alex Nichita. din motive independente de vointa noastra, insa,  proiectul tivodar nu face parte din lineup-ul evenimentului, desi a fost anuntat pe afis.

prin urmare, in formula completa nu ne vom putea reintalni joi seara, insa speram sa aveti rabdare. vi se pregateste ceva.

autoportret. regatul meu

ploua ardeleneste peste inima mea moldava pierduta in betonul bucurestean.

cerul e tot un nor. m-as ridica pana dincolo de pamant ca sa strang toata ceata asta in jurul unui bat de lemn, asa cum facea odinioara un domn batran la balciul din orasul unde copilaream. mi-e pofta de vata de zahar, de somn fara griji si de vacanta.

mi-am repezit mana pe geam, lasand stropii reci sa ma cuprinda.

nu mi-e teama de liniste si lumina – am cautat, am primit, am acceptat. cu toate astea, presupun ca oricat de multa liniste mi-ar trece prin vene, voi continua sa va vorbesc si sa va cant despre angoase. tristetea e regatul meu, astazi udat de ploaie. tristetea e sangele primit prin transfuzie in clipa cand vata de zahar n-a mai avut niciun gust.

adevarat e ca tristetea e  si cochilia la adapostul careia imi cresc aripile, zidul la adapostul caruia ma vindec tot mai adanc in fiecare zi.  pe zi ce trece, coroana regatului meu se face tot mai usoara pe tample si ce-i bine e ca pe Insula astazi e soare.

viata ca o joaca

nimic mai frumos decat echilibrul deasupra golului dintre stanci pe care-l stiu atat de bine – impins de apasari ritmice, uniciclul aluneca, sigur, pe cablul metalic dintre granite.

in fiecare zi fac alt antrenament si nu pot decat sa sper ca ancora o sa tina inca o data. astazi, jonglez cu zilele saptamanii trecute. maine, mi-am pus in gand sa fac acrobatii cu memoria si sa readuc in mine copilul adormit. poimaine, poate, am sa ma joc cu clepsidrele prezentului si zilei ce va sa vie.

intr-una din zilele astea va trebui sa ma hotarasc, insa, la o pauza pe unul dintre maluri.

duminica.liber

nu mi-am luat avant. stand locului, la un pas distanta, am repezit piciorul inainte, spre galeata plina de culori.

trebuie sa fi fost vreun sunet in clipa cand pamantul a primit lovitura, dar eu nu l-am auzit: valuri de pasta laptoasa din albastru, rosu, galben sau verde se repezeau inapoi  inspre mine, infruptandu-se cu pofta din fiecare centimetru de grayscale. am inchis ochii, cufundandu-ma. n-au cum sa ma inece tocmai culorile. aici e acasa. aici e lumina.

la capatul curcubeului se va naste inca un tremur, dar pana atunci… azi… sunt liber…
… sau asa ceva.

sambata.pofta de zbor

ca o ultima bataie de inima, sunetul ramurii lovind pamantul strabate verdele inundat de dusul rece al amiezii. la capatul lemnului, urma sarutului de fulger inca arde.

simt vibratii ritmice si apasate, ca si cum s-ar napusti spre mine o herghelie de cai salbatici manata de un leu flamand. impins de biciul pulsului nebun, ma arunc printre stropi, flamand de fuga.

mi-era pofta sa alerg. nu tintesc sa ma asez departe de tine – iti vorbesc, doar, despre tensiunea muschiului intins pana la limita, de trupul arcuit taind aerul si de felul acela placut in care simti oboseala luandu-te in stapanire, dar nu-i capitulezi.

fug catre cer si inapoi. fulgerul mi-a luat-o inainte, dar nu-i nimic: nu ne intrecusem. am vrut doar o alergare si un zbor la sfarsitul caruia sa ma pot convinge ca zarile sunt intocmai asa cum le vad, dincolo de nori: albastre, calde, acasa.

vineri. secunda cea fara de prihana

ma simt prizonier al unui somn etern din care ma trezesc, vremelnic, pentru cate o portie de realitate cu miros de cafea amara. simt orele tarandu-se peste mine si fiecare atingere ma arde – e ca si cum m-as aventura sa dau pe gat un lichid prea fierbinte.

fiecare din zilele ce-au fost s-a facut o geana si-mi atarna greu, prinsa de pleoapa. astazi ar trebui sa se termine totul. astazi ar trebui sa vina linistea, ar trebui sa aflu raspunsul pentru toate intrebarile. foile calendarului se rup de la sine, dezvaluind trupul gol al secundei ce se pregateste sa ma cuprinda. voi face dragoste cu ea cuminte si mut, ca si cum ne-am simti prima oara.

astazi, la capatul orelor, vreau sa vina odihna si sa-mi astampar setea.

joi. ruga in miez de noapte

trupul meu e carbunele tau. aprinde-l, suflete.
fa-l sa iubeasca si sa uite raul,
fa-l sa-si aminteasca si sa nu nadajduiasca.

hraneste-mi trupul, suflete, caci n-am sa pot urca spre tine
si tine-ma tare caci norii imi vor frange rasuflarea si ploaia ma va biciui.

fa-ma sa zbor si sa ma-ntorc la capatul lumii,
acolo de unde izvorasc toate curcubeele,
caci trupul tau, suflete, e lumina.

cafea, miercuri

sunt cateva nopti de cand ratacesc, aiurea, printr-un pustiu cu copaci verzi si iarba inalta. cand ma trezesc la realitatea lumii in care ninge moale si placut, simt pe buze gustul poftei care ma haituise – semn ca setea traieste. mi-e greu sa mai gasesc odihna si putinele clipe de ragaz ma trimit cu gandul tot catre paradisul in care muscaturi fierbinti si adanci ne tulbura pulsul.

ca in oglinda, izvorul e un alt fel de cer – poate de aceea n-am cutezat pana azi sa-i tulbur linistea cu palmele stranse caus. sunt semne ca astazi setea imi va fi astamparata. te-am visat coborand spre mine intr-o cadere abrupta si sigura. cand am cutezat a deschide iarasi ochii, erai lipita de mine iar setea disparuse.

atunci ne-am vazut: stateam unul langa altul, doua fructe coapte frematand la visul aceleiasi radacini, pe pamantul de la umbra copacului ce ne nascuse.

dragoste. martea cu pofte

marul ar putea fi o sfera.

in mijlocul fructului, adanc ascunse in samburii maronii, mustesc radacini inca nenascute. e un razboi al poftelor: tu ai chef sa-ti deschizi buzele peste rosul aprins al carnii dulcege iar, de cealalta parte, carnea fructului tremura, dorindu-si sa nasca o viata.

ma amuza sa te privesc. m-as pravali asupra ta si te-as musca flamand, insa acum e mai placut sa raman departe. trupul tau miroase a verde viu si daca ai vrea, ai putea fi o sfera. m-as face bucuros sambure pentru tine.

luna de luni

n-am sa pretind ca-ti usurez calea spre mine. n-au fost niciodata drumuri usoare pe pamantul din care vin si-n care ma voi duce – pot continua a-ti povesti, insa, despre carari ce merita parcurse.

pamantul e viu – la fel si trupul si inima mea. izbucnind spre cer, mugurii crengilor aleg in fiecare primavara alt drum – punctul terminus al calatoriei ramane acelasi. nicio bataie a inimii nu e la fel, insa fiecare din ele ma tine in viata – cam la fel e si cu zilele noastre. nu sunt acelasi, dar impartim acelasi cer, acelasi pamant, acelasi zbor.

sa nu obosesti, sa nu-ti fie teama. eu sunt aici.

insula mea. o harta noua

mugurii au crapat. prin aschiile colorate, primavara curge in cascada peste noroiul cararuiei pe care am hotarat sa calc. verde si sanatoasa, iarba creste sabatic din loc in loc, luptand sa stearga amintirea inca vie a frigului.

aud tot soiul de sunete – parca unele din ele n-au brazdat niciodata cerul Insulei. in jurul meu, totul pare la fel cum il lasasem si totusi altceva. uimit, bucuros, curios, merg inainte. oamenii se schimba, la fel si insulele lor.

va trebui s-o iau de la capat cu cartografierea. nu mi-e teama de asta: recunosc fiecare carare, inteleg fiecare fosnet al Copacului, urmez catre izvoare aceeasi lumina. avem timp. imbatranim, draga mea, dar imbatranim impreuna.

priveliste

din timp in timp, umbra coroanei copacului coboara pe pamant, invelindu-l. atingerea ei e rece – placuta, poate, in miezul unei zile de vara dar nu si acum, la rasarit.

din timp in timp, cutez a-mi ridica privirea din ochii tai catre ceasul din perete. n-am simtit niciodata ca el ne masoara o trecere intre granite si totusi atunci cand il privesc se face frig.

din timp in timp, mi se face frig si ma tem, simtind pe umeri apasarea golului. atunci, ma arunc inspre cea mai apropiata creanga si-mi las trupul sa alunece catre varf, spargand coroana verde pana la soarele de deasupra.

acolo ma asteapta linistea, lumina si privelistea unei Insule vii, curate, de nestapanit.

dragoste. un curcubeu monocrom

astazi, cuvintele respira distanta.

in teorie, miocardul este singurul muschi care pulseaza neintrerupt, fara sa ceara o vacanta. in teorie, curcubeul contine toate culorile pe care ochiul si inima le pot percepe. in teorie, orice aritmie poate fi vindecata prin rostitiri ale rosturilor.

astazi, regulile se frang pentru cateva clipe. ne vom intoarce la normal inainte sa apuci sa spui “branza”, insa deocamdata, pret de cateva secunde, ne lasam cuprinsi de o oboseala inexplicabila, care aduce pe cer un curcubeu monocrom si in vaza un buchet de taceri.

nu-i nimic, vom face sa fie bine, nu-i alta cale.

Ultima Colivie. vremea inghetului

limbile ceasului se apropie de miezul noptii si se intampla – poate ca intr-o a doua nastere. pot auzi foarte clar click-ul incuietorii si poarta Coliviei se deschide larg.

inchid ochii si las fulgii de zapada sa imi acopere fruntea.

fulgere reci brazdeaza muschii gambelor, impietrindu-i dureros. incet-incet, frigul urca prin noapte spre inima. tamplele pulseaza a panica iar gustul durerii imi umple papilele. tintuit locului, simt granita intre plutire si cadere.

n-as sti sa-ti povestesc cum am ajuns in masina. intreg trupul arcuit imi inchipuia o rasuflare sugrumata, dincolo de care nu se vedea nimic. am ramas nemiscat pana cand drumul ne-a adus din nou in fata casei.

te-am urmat, caci luasei lumina. usa se inchide in spatele tau, aruncandu-ma in valuri. incepe sa fie cald si durerea se trezeste din nou.
logout.

profit

n-avem vreme sa ne traim fricile. de ceva vreme, le-am adunat in cutii metalice, bine izolate si le asezam la pastrare pentru ziua cand va fi liniste.

cam asa e intentia: sa ne trantim pe covor cand nu va mai fi nimic de facut si sa deschidem pe rand fiecare cutie, fiecare plic, fiecare sertar. continutul ar putea fi analizat, disecat pana la epuizare sau doar admirat cu pura placere estetica – dupa caz. de cele mai multe ori, insa, solutia aleasa e a treia: a ignora. in patria Mioritei, e mai bine sa te ascunzi.

linistea e relativa, cat despre frici… admite-ti teama si vei fi judecat pentru ea, caci vremurile sunt astazi pentru profit. priveste in jur cu atentie si vei gasi fetele negutatorilor alungati din Templu… ne vor trebui curand case mai mari: se tot umplu sertare si alegem sa nu le deschidem.

daca toate raman astfel, la finalul afacerii vom fi cu totii batrani si obositi, incovoiati sub apasarea zilelor pe care am uitat sa le traim.

april fool’s

am sa ma joc de-a trezitul din somn devreme dimineata. am sa ma joc de-a cafeaua si apoi am sa pretind ca iau drumul serviciului unde intreprind actiuni minunate pentru clienti minunati. pe drum, voi imparti trandafiri albi femeilor care-mi vor iesi in cale.

e o zi in care pot orice. azi, visez la premiul nobel, grammy, poate si-un oscar pentru rol secundar. dupa care realizez micimea fiintei mele si ma reorientez: am nevoie de liniste. vreau in romanica linistita, curata, educata, responsabila. vreau un job demn, fara compromisuri si ilegalitati, vreau un salariu platit la vreme si pe merit… cate altele…si cred ca se vor implini toate astea.

sunt sigur ca toate astea se vor implini cat mai curand. intre atatea pacaleli ce alcatuiesc suma vietii noastre de zi cu zi, cred cu tarie ca poate fi bine mai ales azi, de 1 aprilie.

nichita

intinzand bratul catre cer, prinse cu degetele bulgarele galben si fierbinte. pamantul tacu pentru o clipa, prada noptii reci de toamna. apoi degetele stransera tare, pana cand picaturi lichide de lumina incepura sa cada peste noi, cei din urma.

ploaia aurie poleia totul in caderea ei.

privindu-se in oglinda lacului, isi vazu trupul de muritor si se rusina pentru o clipa de sine. coborandu-si ochii spre palme, insa, zari arsura si ochii i se aprinsera din nou. imbratisandu-si neputintele trupului cu zambetul pe buze, el facu din pamant cuvant inca o data.

terminandu-si lucrarea nemaivazut de frumoasa, el spuse: “sa fie poezie”… si s-a facut lumina.

dragoste. ora de vara

mi-au furat o ora cu tine pe cand imi aruncasem trupul somnului.

adancit in uitarea de fiece noapte, n-am bagat de seama cum limbile ceasului au luat-o inainte. cand am deschis ochii, nu mai erai langa mine si am inteles ca, undeva, disparusera 60 de minute.

abia aveam vreme sa simt pulsul orelor asa cum era – sa-mi fie furata una dintre ele de conventiile umane a parut, pentru o clipa, de neacceptat. pentru o clipa, m-am infuriat pe apus, pe orele in care odihna ne desparte vremelnic. ma simteam neputincios, neimplinit, nelalocul meu.

apoi am inteles, privindu-te cum paseai inapoi in camera, ca timpul nu se masoara in ore. pot sa-mi ia toate minutele si secundele – eu imi masor trecerea in bataile de inima pe care ti le daruiesc si niciun fus orar nu poate atinge asta.

mi-au furat o ora cu tine pe cand imi aruncasem trupul somnului. si ce daca? ti-am zambit, caci era timpul sa iti simt din nou rasuflarea grabindu-se.

366.2

intorcand pagina, observ ca diferentele sunt insesizabile. calitatea hartiei este aceeasi, la fel si formatul. anii ce vin sunt la fel ca cei pe care i-am trecut… sau asa ar putea sa para.

cu cat scriu mai mult, cu atat realizez cat de mare este puterea actului de a scrie. inca oscilez, uneori, intre incredere si teama in ceea ce ma priveste. nimic nu e usor. astazi, deja binisor ancorat in realitatea noului an care-mi ingreuneaza cv-ul, am hotarat sa scriu mai apasat, mai atent, mai demn de mirarea si bucuria ca inca sunt si suntem.

si totusi anii ce vin nu sunt la fel ca cei pe care i-am trecut. diferentele pot parea uneori insesizabile, dar la capatul zilei un zambet si un cantec fac lumina sa cada mai bine peste paginile cartii al carei autor, de ceva vreme, nu mai sunt doar eu.

traim un martie frumos.

i’m back!

dupa lupte seculare care au durat vreo saptamana, drumul catre insula mea redevine luminat de bunele intentii ce ma caracterizeaza.

mai batran, nu neaparat mai intelept, cu pofta de cantat si desene pe asfalt, intru in anul 30 cu voi langa mine, atatia cati doriti sa imi stati alaturi.

ne recitim curand.

it’s a date!

dupa o noapte lunga in care fugarisem somnul greu, ne-am pus pe drum spre Cluj intr-o masina parca neincapatoare. s-a si dormit, s-a si glumit – intr-un cuvant, mini roadtrip-ul a avut toate ingredientele unei deplasari reusite (chiar si… oi!).

am aterizat la timp pentru o ora de odihna, o masa injghebata in graba si o proba de sunet. despre ce a urmat ati putut citi aici: la finalul cantarii din Autograf am inteles cat de greu se face ascensiunea catre reusita in drumul viselor cele mai indraznete.

mesterind diverse la umbra notelor mele muzicale, m-am surprins cu uimire descoperind ca toate cele de mai sus se petreceau astazi… cu un an in urma. pare sa fi curs o viata de atunci, dar au fost doar 365 de zile pline ochi. a fost o zi de joi pe care n-o voi uita niciodata.

urmeaza la rand inca o joi: pe 25 martie, ne vedem pe scena unde Proiectul Tivodar a crescut de la o suma de oameni cantand impreuna prin forta imprejurarilor la un grup unit organic de cuvinte si sunete. am in minte tot soiul de piese, unele atat de vechi incat va fi o provocare sa mi le amintesc pana atunci. vor fi si 2 piese noi-noute, pentru ca ne dorim sa iasa inca o joi de neuitat. ne vedem acolo.

UPDATE: Cantarea de joi va avea cativa invitati speciali.

cantarea de martie

gustul dulce-amar al prieteniei incercate de ani nu se uita niciodata.

ultimii ani mi-au adus, muzical vorbind, destula bucurie dar si multe amaraciuni. intre timp, am invatat sa nu ma mai tem de ceea ce sunt sau de ce as putea deveni. intre timp, am inceput sa inteleg cu adevarat ce inseamna sa te presari in cuvinte si note muzicale: e mai greu decat am crezut, dar e indescriptibil de frumos. intre timp, am descoperit cat de importanta este prietenia, sinceritatea si hotararea in stabilitatea unei echipe muzicale.

promisesem pentru luna martie un concert cu totul special – iata ca astazi vine si momentul sa il anunt. joi, 25 martie, va astept in Iron City, alaturi de Alex Nichita si Aurica pentru un concert cu multe piese PT, mai vechi si mai noi.

sarbatoarea orasului

in orasul ei lucrurile nu curgeau la fel niciodata.

autobuzele mergeau cu spatele, iar copiii isi ridicau in fiecare dupa-amiaza, cu zambetul pe buze, parintii de la gradinita. ciocolata avea gust de apa sarata iar norii erau din piure de cartofi. strada era lunga ca o zi de post si parul ei flutura in vant, drept steag, in balconul din casa de vis-a-vis de primarie.

in orasul ei, a iubi era oarecum diferit, caci in orasul ei nici macar eu nu mai puteam fi acelasi in fiecare secunda. intai de toate, faptul de a nu mai sti unde te afli te descumpaneste – asa m-am simtit si eu in acea dimineata. apoi am aflat ca sunt in orasul ei iar orasul ei a devenit si al meu.

va povestesc despre asta fiindca vreau sa va invit la sarbatoarea orasului.

inca un pariu

Duminica dupaamiaza, ne vedem la Bocancul Literar. Proiectul Tivodar va canta cateva piese cu gandul la marele Nichita, a carui zi de nastere (31 martie) o vom “serba”… impreuna.

dragoste. lumina zilei

visez cu ochii inchisi.

cand ii deschid, visul continua. nimic rau in asta:  il traiesc fugarind cu bratele, flamand, capetele perdelei din panza de ninsoare ce imi acopera orizontul.

frigul ma tine treaz si sarutul lui imi aminteste ca somnul a devenit de ceva vreme doar prilej de odihna. pentru sperante implinite, e de ajuns sa privesc mai atent lumina zilei.

fara cofeina

fiecare din ultimele dimineti e o iarna in care intru curajos si inconstient, la fel ca fulgul de zapada grabindu-se spre flacara.

ma joc cu degetele peste pamantul inghetat. e cafeaua mea din zori – fara cofeina, dar suficient de puternica sa-mi aminteasca de faptul ca sunt viu si am datoria de a-mi urma sangele de la izvoare spre varsare.

muzica rasaritului de soare e ritmul batailor de inima. fiecare din ultimele dimineti imi aduce spre cord lumina flacarii in care intru curajos si inconstient, stiind ca nimic nu ma poate frange.

ziua 366

nimic mai mult decat sunetul muzical al perdelei alunecand spre a dezveli vederii o alta lume.

curgerea ni se imparte intre tot soiul de borne. pe unele le simtim adanc, pe altele le intuim – exista insa si salturi pe care le intelegem abia cand aerul ne mangaie tamplele. asa a fost atunci, la sfarsitul unei seri in care am intins, impreuna, la uscat pe portativ ganduri vechi, nedumeriri de copil, ultima speranta a inimii obosite.

inca un pas – ziua de maine – si va fi cea mai lunga calatorie pe care o fac. imi doresc sa ramana asa, pana la sfarsitul vremurilor.

perfuzia de prietenie

banii sunt un drog necesar, dar nu suficient. vremurile ne forteaza sa traim cu perfuzie de nesimtire si tot mai multe din zilele ce-au fost anunta ca doza trebuie sa creasca. traim Apocalipsa, usor diferit de ceea ce stiam din Biblie: nu e sfarsitul Omenirii, ci sfarsitul Omeniei. cu hartia potrivita poti cumpara multe lucruri.

de doua ori pe luna, indraznesc sa-mi dau frau liber viciului de a paria. de doua ori pe luna, pariez pe prietenie intr-un club bucurestean unde serile nu sunt niciodata la fel. se citeste poezie si proza, se pun in scena mici momente de teatru, se improvizeaza epigrame, se canta folk si nu numai. evenimentele Pariu pe Prietenie sunt intamplari in care artistii renunta pentru o seara la staiful concertului organizat, oferind ceea ce au mai bun fara pretentia altei remuneratii decat aplauzele de final.

la finalul serilor de duminica, publicul pleaca, uneori, avand alaturi prieteni noi, necunoscuti poate pana la Pariu pe Prietenie. la finalul serilor de duminica, scriitori, actori sau oameni de muzica intra in sufletele privitorilor, care pot sau nu alege sa-i urmeze la evenimente organizate oficial.

cantand gratuit, artistul castiga de multe ori mai mult decat la un concert sold out – evenimentele Pariu pe Prietenie sunt intamplari care te imbogatesc atat uman cat si artistic, fie ca esti partener, participant sau doar faci parte din public. cantecul si versul sunt daruri oferite de buna voie de catre artist, nu smulse cu de-a sila unui tert organizator de evenimente.

vremurile ne forteaza sa traim cu perfuzie de nepasare si tot mai multe din zilele ce-au fost anunta ca doza trebuie sa creasca. in aceste vremuri, ma bucur sa pot fi considerat, alaturi de Proiectul Tivodar, partener al Pariului pe Prietenie. ne vedem duminica, la o editie unde voi citi cateva din filele acestei Insule… gratuit.

my selfcentered ghost

prin crapaturile portativului, notele curg topindu-se intr-o oglinda. nu trece clipa fara sa ma oglindesc in ea – sunt cea mai egoista fiinta din lume. regret ca nu stiu a picta decat in sunete – pot insa a oferi un autoportret demn si conturat in tuse sigure. this is it: my selfcentered ghost.

cateva anunturi organizatorice

frang tacerea pentru a anunta doua momente.

intai de toate, ne vedem duminica la Pariu pe Prietenie (mansarda clubului Mojo, ora 18:00) , unde subsemnatul va citi cateva din filele cartii acestei Insule.

mai apoi, ne vom intalni si la un eveniment foarte drag mie, pe care il anunt aici cu mare bucurie: 24 martie 2010, Urma live la Sala Palatului.

surviving Expirat

nu voi uita prea curand seara de 22 februarie 2010.
am cantat impreuna cu Alex pentru prima oara in Expirat.

am cantat prost. au fost rulate 3 chitari, toate sunau dezacordat. dupa noi, in pauza au urmat prietenii nostri Adrian Bezna si Viorel Gheorghiu, care s-au confruntat cu aceeasi problema – totul s-a rezolvat, insa, dupa o privire mai atenta asupra mixerului. putea fi ultima noastra aparitie multumita catorva setari de mixer facute dupa proba de sunet, dar prietenii ne sunt aproape si ii vom ramane mereu datori lui Adrian Bezna pentru felul in care ne-a sustinut peste momentul neplacut.

pentru momentul neplacut trebuie sa va cerem iertare si voua: sunt un individ temperamental, iar momentul m-a cam scos din pepeni. n-am reusit sa reintram in stare pentru a canta piesele proprii pe care le pregatisem, insa va promitem in martie o cantare a Proiectului in care sa va prezentam cat mai mult din rezultatele muncii pe care o depunem la repetitii.

am cantat bine. la reluarea ostilitatilor, ajutati de sunetul facut de Adrian Bezna si Viorel Gheorghiu, ne-am reintrat in cheful de cantat si am trecut printr-o suma de piese mai mult sau mai putin folk, in care libertatea vocala si instrumentala a fost totala. poate ca n-a fost Proiectul Tivodar ca de obicei, insa ne-am jucat si ne-am simtit ca acasa. ne bucuram ca ati venit atat de multi, ca ati ramas, ca ati cantat cu noi pana la capat. prietenia voastra inseamna foarte mult pentru noi.

la capitolul multumiri trebuie sa il amintim si pe Puiu Cretu: unul dintre cei mai apropiati prieteni ai echipei PT, Puiu Cretu ne-a incurajat atunci cand lucrurile nu sunau cum trebuie si a cantat alaturi de noi in partea a doua a concertului. Prietenia dumnealui este o descoperire neasteptata si pretioasa si ii multumim. Cu Puiu Cretu va veti putea intalni pe 15 martie, tot in Expirat.

nu voi uita prea curand seara de 22 februarie 2010. am cantat impreuna cu Alex pentru prima oara in Expirat si am trecut de la agonie la extaz in cateva ore. din toata aceasta poveste, Proiectul Tivodar iese, multumita voua, cu si mai mult chef de cantat. va multumim. ne revedem curand!

concertul 2, surpriza 2

daca as fi intrebat cu cine mi-as dori sa colaborez muzical, numele alese ar fi destul de evidente, judecand dupa playlistul fiecarui concert Proiectul Tivodar. vizita facuta prietenilor nostri de la Karma cu ocazia majoratului lor mi-a reaprins, insa, cea mai puternica dintre dorinte: mi-as dori sa pot canta cu voi, cu voi toti.

prin urmare, m-am sfatuit cu Alex si am decis ca, de data aceasta, invitati speciali ai concertului de luni, 22 februarie sa fiti… chiar voi.

veti gasi la fata locului o lista cu cateva dintre cantecele pe care le putem incerca. vom alege impreuna cum va evolua muzical seara, vom canta impreuna, dupa cum va va cere inima. vom fi intre prieteni. ne vedem in Expirat!

pasul 2

a fost frumos, imperfect, emotionant.

ati fost alaturi de noi la primul nostru pas, in incrucisarea raspantiilor.va multumim tuturor celor care ati venit la debutul Proiectului Tivodar in 2010 la concertul de acum o saptamana, prietenia voastra inseamna enorm.

surprinzator chiar si pentru noi, pasul al doilea aduce cu sine o noua provocare.

luni, 22 februarie ora 21:00, Proiectul Tivodar canta pentru a doua oara in 2010, in Expirat.

abia asteptam sa ne vedem acolo.

catalog

in fiecare dimineata, pulsul orasului musca din carne. ma hranesc cu strazile lui, venele sunt drumuri pentru pasii trecatorilor iar dragostea mea sta ascunsa la adapostul inimii verzi tot mai adanc scrijelite de fierastraie.

il simt aproape, uneori as vrea sa-l uit, sa ma pierd de mizerie si beton. in fiecare dimineata, insa, o iau de la capat raspunzand “prezent” la strigarea catalogului. in fiecare dimineata, orasul ma ridica spre nori si apoi ma prabuseste spre pamant, acolo de unde incep toate.

ultima suta…

… de metri inaintea finish-ului din Crossroads de diseara ni se dezvaluie, imbietoare, fara ger sau ninsoare.

asta e o veste buna: speram ca vremea va ramane asa si toti cei dragi noua, inclusiv invitatul nostru surpriza vor putea ajunge la timp la intalnire.

emotii, multe emotii – cam tot atatea cate am avut si prima data cand am cantat pe o scena. va fi bine.

speram sa va placa si sa mai veniti. ne vedem in 100 Crossroads, la 9 fix!

9.02.2010, 21:00

mi-era dor de voi, dar si mai mult imi era dor de mine acolo.

dupa primele acorduri, stiam ca povestea mea muzicala este sincera si exhibitionista. aveam nevoie de ea pentru linistea sufletului meu, dar si pentru ca voi sa ma aflati asa cum sunt. am continuat sa scriu si sa cant pentru ca descoperisem cea mai buna terapie… pentru amandoi. eu ma reformulez mai clar cu fiecare nota, voi… ascultati daca doriti si… poate… va redescoperiti la randul vostru. din acest motiv (si nu numai), concertul de martea viitoare este unul cu totul special.

nu e prima oara cand impart scena cu Alex Nichita, insa este pentru prima oara cand facem asta voluntar si constient, ca o echipa inchegata dorind sa transmita idei, senzatii, sentimente. ne cunoastem de sase luni, timp in care am trecut impreuna prin multe si am ales sa muncim impreuna, sa ne distram impreuna, sa cantam impreuna. simtim amandoi ca proiectul Tivodar este un pariu castigator – marti, va vom putea dovedi si voua ca asa este.

avem in plan cateva din piesele noi, pe care le-am presarat in cadrul aparitiilor de la Om Bun, Iron City sau Bocancul Literar-Pariu pe Prietenie, pe lista sunt si nelipsitele preluari. cea mai mare bucurie este, insa, aceea ca un prieten drag de scena, genial chitarist si om cu suflet imens, a acceptat sa ni se alature ca invitat la cateva piese. hint: am mai cantat impreuna de cateva ori si ne-a placut de fiecare data.

mi-era dor de voi si imi era dor de mine acolo, pe scena. ne vedem marti, incepem la ora 21:00.
abia astept.

intersectii

dupa un 2009 rotund, plin cu multe si marunte, anul din care ne pregatim sa muscam mai adanc aduce asteptari mai mari. mult mai mari.

cel mai lung dintre drumuri incepe cu primul pas… va invitam sa pasiti alaturi de noi marti, 9 februarie, ora 21, in clubul 100 Crossroads.

p.s.: multumim lui Alooper pentru fotografii

Ultima Colivie. iluzia(?) unei insule

a doua zi cu frig. in noapte, cativa fulgi evadati mi-au luminat gandurile. deci se poate… se poate sa scapi din colivie.

pietrele pe care trebuie sa le rostogolesc spre varful muntelui fac parte chiar din trupul meu. uneori, ele nici macar nu au o forma fizica, insa le simt greutatea pe umeri si alerg mai departe spre varf, cu forta nebuneasca a claustrofobului inchis in spatele gratiilor.

se intampla cateodata sa simt gratiile ca niste tentacule impiedicandu-mi miscarile, stavilind respiratia. sunt ziduri pe care uneori nu le vad a putea fi depasite.

iluzie: zidurile si gratiile sunt bariere nascute de gandul sau trupul uman, traiesc atata vreme cat esti dispus sa le dai viata. nu vei gasi nici ziduri nici gratii in pulsul viu si salbatic al Insulei.

Ultima Colivie ne intemniteaza doar trupurile, insa inima va continua sa lumineze.

Ultima Colivie.

m-a trezit in mijlocul noptii un strigat frant in doua: auzisem raza de luna rasucind incuietoarea.

linistea mi-a marturisit: s-au terminat toate coliviile din lume – ieri noapte, au folosit-o pe ultima pentru a inchide fulgii de zapada.

de dimineata, am taiat frigul cu trupul meu viu si inca tanar. credeam ca m-am inselat, dar acum vad ca avusesem dreptate. nu ne ramane decat sa mergem inainte prin labirintul de gheata luminat din vreme-n vreme de bataile inimii pana vom dezleaga taina hartii catre Ultima Colivie. intr-adevar, azi noapte au folosit-o pe ultima.

daca ne vom mai gasi inchisi de astazi inainte, va fi pentru ca am facut-o noi insine.

anotimpul V

gerul coboara, muscator, in sufletele oamenilor mari spre copilaria lasata fara apararea basmelor de odinioara.

culeg cu foame zambete de pui de om si ma straduiesc a le semana in inima mea uitata de anotimpuri. cateodata le fur chiar inainte sa intinzi tu mana, prietenul meu de suferinta, batrane.

pentru ca nu mai avem anotimpuri pentru toti, s-ar cadea ca fiecare sa-si inventeze anotimpurile proprii.

am hotarat: trebuie sa ma salvez. astazi, decretez nasterea anotimpului ianuarie. daca vrei, pot imparti anotimpul meu cu tine. nu-i cine stie ce si e destula dezordine, dar e decomandat si ai destul loc pentru nebunie si zbor.

poate ca nu mai avem anotimpuri pentru toti, dar cred ca am gasit un anotimp pentru noi. anotimpul 5… am sa-i spun “acasa”.

lucruri marunte

am atipit cu capul pe manerul canapelei. miroase a cafea si frigul diminetii necheaza la geam, asteptandu-si domesticirea.

in visul meu din pergament, oameni traiesc cu capul pe umeri si inima la vedere. in visul meu, imbatranim precum o lumanare, in flacari de la un capat la celalalt. in visul meu, fiecare intrare intr-un parc are o cutie de unde poti lua creta colorata gratis.

pleoapele tremura iar degetele schiteaza in aer, grabite sa termine, tot soiul de linii frante si curbe.

…………………..

lumea de dincolo de pleoape nu-i chiar atat de diferita. ii lipsesc lucruri marunte, atat de marunte incat le vezi… numai daca vrei sa le vezi. asta e bine.

insa mai e ceva. in fiecare ceas petrecut veghind avem parte de miracole. unele salveaza vieti, insa unele, desi la fel de importante, par ochiului marunte.

atat de marunte incat le vezi… numai daca vrei sa le vezi.

la mijloc, intre cele doua lumi microscopice, e marul zemos din care voi musca de indata ce pleoapele se vor deschide.

dragoste. zapezile care vindeca

ingerii au hotarat sa sparga oglinzile. fara frica taieturilor, au adunat cioburile in palme si le-au strans, iscand asupra lumii noastre tomnatice urgia scanteilor albe de lumina.  ninge. de doua zile, ninge intr-una, asa cum imi doream.

voisem ca zapada sa acopere, macar pentru o vreme, betonul si griurile dintre noi. am primit in schimb o avalansa care imi intra sub piele prin taieturile fine ale frigului, curatandu-ma pe interior.

e bine cum n-a mai fost de mult. azi ninge si vreau sa viscolesca.

prima casa

zilele trecute am reusit sa construiesc o casa.

da, a fost ceva nou si indraznet: am mesterit pentru noi un iglu din zahar cubic, pe stancile rosietice de langa Marea Moarta. m-am multumit cu cliseul norului pe post de saltea si cu farfuriile adanci in forma de scoici. avem draperii tesute cu ceata si in fiecare seara un licurici aduce cateva cani de lumina, sa ne treaca peste noapte.

imi lipsesc o sumedenie de lucruri: sagetile cu care sa prind zarea in colturile ei atunci cand universul mi se clatina, paleta pe care sa amestec culorile atunci cand desenez rasaritul. cu toate astea, nu m-as intoarce pentru nimic in lume intre peretii de beton ai casei pe care voi vreti sa mi-o dati in chirie.

dragoste. scrisoare de pe front

noul hobby al serilor indopate cu singuratate: m-am invatat sa tricotez picaturi de lapte pe panza de paing.

imi balaban oasele in curcubeul legat de-a-ndoaselea, asteptand… fiecare ora ce miroase a departare face sa ploua cu firmituri scanteietoare de inima.

e ca intr-o carte ruseasca, lipseste ceaiul cu rom. e frig si obosesc repede, dar nu-i nimic: in curand se va sfarsi razboiul si vom reveni acasa.

certitudine de ianuarie

fiindca vrei intr-adevar sa ma stii, am sa umplu platosa alba cu niste cuvinte din desaga pe care o am mereu la indemana, pentru cazul in care ar trebui sa vorbesc despre mine.

o lume intreaga moare si se naste in spatiul dintre caderea si ridicarea unei pleoape. aceeasi lume, aceleasi greseli, aceeasi istorie.

oamenii ma intreaba lucruri, vor sa stie cum ma simt si in ce directie se invarte pamantul. nu stiu de ce ma intreaba tocmai pe mine despre vointa pamantului – eu sunt doar o farama din el, la fel ca si ei. mi-e greu sa le raspund. ar trebui sa ma intrebe despre cer, acolo simt ca as sti ce sa spun.

o stiu, o cred: trupurile noastre impletesc tesatura pleoapei care cade, iar cerul e locul de unde ne privim in oglinda rotunda si sfaramicioasa a humei legate cu sange.

dragoste. o rugaminte

incazirea globala se simte si inauntru.

mi-e foame de o iarna fara griji, cu ciocolata calda si oameni de zapada. atunci uram acele clipe, dar azi as vrea sa ma culegi de pe jos dupa o cazatura strasnica pe gheata. as vrea sa fotografiem impreuna turturi de gheata si sa ne refugiem, cand frigul ne va dovedi, in prima ceainarie care ne iese in cale.

mi-aduc aminte de marul rosu,zemos, al primului sarut sub zapada mieilor.. acum, ne ninge cu bucurie tot ma rar, iar albul dispare in asfalt din ce in ce mai iute.

nu te supara, dragostea mea e la fel. totusi, daca nu cer prea mult, as vrea sa mai ninga…

instigare la fals

acum 20 de ani ne puneau pe hartie, caligrafiate frumos, vise despre libertate si justitie. multi dintre noi stiam deja cum urma sa arate Romania – doar aveam abonament la “Cutezatorii”…

la inceput ei se faceau ca lucreaza. de la ei am invatat si noi, trecand prin viata cu degetele murdarite de cerneala din “Universul Copiilor” si “Salut!”. dupa doua decenii, nici macar “Bravo” nu mai e ce-a fost iar falsul este arta pe care noi toti o dovedim ceas de ceas pe strada, la birou sau intre cearsafuri – totul in direct la Realitatea TV!

eu as zice sa platim cu aceeasi moneda. aceeasi moneda, caligrafiata frumos – daca v-a lovit criza, daca va dau propietarii afara din case sau daca nu aveti ce manca, desenati-le cei 300 de euro restanti pe hartia de ziar care anunta disponibilizari in invatamant. nimeni nu-si va da seama – cine mai citeste ziarul in Romania lui 2010?

punct si de la capat

la multi ani 2010!
sa ciocnim un pahar de sampanie, sa servim un piscot.

atat, ca-i criza.

respiram, ne uitam pe geam la ninsoarea sosita doar in vizita. e frumos la noi. de Craciun si Anul Nou, Statul ne-a oferit in dar zile libere neplatite, program scurtat la ghisee si intarzieri la salarii. fiindca am fost cuminti si n-am emigrat, acum vin alte bucurii: au crescut taxele, se pregatesc noi concedieri si greve iar banii de salariu tot n-au sosit (cel putin in cazul meu).

cu totii zambim inca a concediu, din spatele birourilor pe care le-am revazut astazi. daca fundul iti e la adapost, nu te bucura inca: va fi un an greu.

p.s.: multumesc tuturor celor care s-au gandit la mine de sarbatori. nu am avut cum raspunde pe loc, insa le doresc sa treaca nevatamati peste zilele ce vin, cu inima plina de zambet. va fi bine.

Cadou de Mos Craciun

Proiectul a crescut foarte frumos si foarte repede. am gasit un “acasa” muzical de care aveam nevoie, un coleg extraordinar de priceput si inimos langa care imi pot elibera nebuniile. va urma un 2010 intens si interesant, cu muuulte surprize ;)

pana atunci, insa, Proiectul Tivodar ia o binemeritata vacanta. va lasam cu cadoul nostru de Craciun: Frica.

cum se fura o inima

acum sase ani luam pentru prima oara chitara in mana visand despre cantece frumoase si oameni cu care sa le cant. a trecut vreme, am cunoscut oameni si am facut incercari, toate inzapezite, insa… pana miercuri seara, cand am simtit pentru prima oara ca ceea ce fac este cu adevarat o reusita. echipa din care fac parte, alaturi de Alex Nichita (caruia ii multumesc inca o data pentru incredere si implicare), a castigat Premiul Special al Juriului la Festivalul-Concurs de muzica folk “Om Bun”.

dupa gala, ne-am indreptat spre un distins local de intamplari muzicale numit Iron City unde Proiectul Tivodar a cantat putin dar bine. m-am simtit ok pe scena unde cantam odata in mod regulat, m-am simtit acasa in propriile cantece si la capatul serii am zambit.

din pacate, acele momente au incaput in aceasta dimineata pe mainile unui distins cetatean, care si-a insusit aparatul meu foto Canon in aglomeratia din tramvaiul 41. e greu sa-mi explic cum a reusit, intrucat strangeam borseta cu aparatul foarte atent, in dreptul pieptului.

presupun ca distinsul cetatean nu face surf pe net, iar daca face, presupun ca nu dovedeste vreun interes prea mare pentru muzica mea. totusi, daca se intampla sa va cada in maini un Canon SX 100 cu un card de 8 giga pe care sunt niste filmari de la festivalul Om Bun (pe care nu apucasem sa le descarc, by the way), dati-mi, va rog, un semn.

pentru prietenul meu pasionat de aparatele foto ale altora… “oameni de lut”.

Premile festivalului-concurs “Om Bun” 2009

and so it is…

premiul tatiana stepa – gigi smadoi
premiul radio romania actualitati – grupul aud
premiul 3 – grupul alergic
premiul 2 – grupul lipscani band
premiul 1 – grupul noi
premiul special al juriului – proiect tivodar
marele premiu – emil kindlein si daniel-silvian petre – napalm d’or

a fost o seara magica pentru noi.
fara cuvinte.

un moment asteptat

“om bun” e un festival pe care l-am privit mereu din public, gelos pe concurentii care trecusera preselectia. eu insumi am incercat de doua ori. n-a fost sa fie…

…pana ieri.

o zi de 13 cu noroc, s-ar putea spune: Proiectul Tivodar concureaza la “om bun” in seara omagiala Tatiana Stepa, marti 15 decembrie.

ne vedem acolo.

om-bun

p.s: urmariti si jurnalele Radio Romania Cultural. ne vedem si “in aer”.

dragoste. lupta din urma

ti-au cautat numele peste tot in fiinta mea, m-au strapuns pana si in inima cautand sa-ti afle numele.
imi aduc aminte cum ma legasera cu franghie din coaja de copac si rostogoleau amintiri peste mine, biciuindu-ma cu sperante subtiri avand la capat batute fericiri de o vreme.

au numit pelinul doftorie contra durerilor si zambeau, presarand praful peste ranile mele deschise.

am tacut pana la capat. nu aveau cum sa ma induplece, caci numele tau este mai puternic decat toate, tu, Dragoste!

cand suntem franti…

…din noi ramane doar o franghie de fum izvorand din flacara unui trup de ceara.
cand suntem franti, somnul nu aduce odihna iar setea nu poate fi stavilita nici cu toate apele marilor.

cand suntem franti, imbratisarea nu mai e de ajuns iar acasa e doar un spatiu ca oricare altul.

cand suntem franti, suntem oameni. cateodata, suntem si oameni. in restul timpului – in cea mai mare parte a timpului, suntem o singura foame de dragoste, implinita.

coji de inima

precum cercurile in trupul copacului, bataile de inima se aseaza una peste alta in trupul trairii care-mi alearga sangele prin cele vii in fiecare zi.

s-au adunat multe batai de inima in trupul asta. le numaram ieri, tolanit intre firele verzi de liniste si am constatat ca sunt multe si nu ti-am spus despre multe din ele. m-am simtit vinovat pret de-o sarutare, dar la capatul desprinderii imbratisarii am inteles ca nu-ti pot spune totul, fiindca atunci nu ti-ar mai ramane tie nimic de descoperit.

diseara, am sa-ti asez mana pe pieptul meu. vei culege cu indemanare si drag coaja de inima din care vom face infuzie cand va veni iarna.

dragoste. paine si vin

ascuns de lumina lampii, te privesc pe-ndelete. daca m-as grabi as pierde mult. se cuvine sa te cunosc rabdator, din cap pana-n talpi, fiindca gustul vinului bun si al femeii frumoase – ei bine, toate s-au nascut din pantecul clepsidrei. ti-e trupul un arc, dar n-as vrea sa pun asta pe seama mea. nu cred ca-s vinovatul – simt ca esti tu intreaga cea care, taind aerul cu aripile, mi te coboara din cerurile visarii catre pamantul acestei clipe.

dimineata cruda. coapsele tale sunt painea fierbinte la care tot mai ravnesc. ce e cel mai frumos e ca timpul nu ne mai ia in seama. putem sa ne facem culcus in sarutul acesta. acasa.

4 noiembrie 2009 – Dreptul la replica

Presupun ca greseala imi apartine, fiindca am evitat sa vorbesc direct despre cele intamplate de ceva vreme incoace  si am acceptat sa fiu jignit, insa ultimele evenimente m-au lamurit ca nu mai este cazul sa ne exprimam in metafore. Intrucat in ultimele saptamani urechile mi-au auzit tot soiul de povesti de adormit FolkFrate, imi permit sa ofer si eu, asa cum stiu mai bine, o replica.

Dragi fosti colegi de scena din miscarea FolkFrate, stiu ca e criza si ca subiectele de show au disparut, insa nu cred ca barfele rautacioase despre mine suplinesc lipsa inspiratiei voastre. In public sunt, totusi, oameni care vor sa asculte muzica si ar fi bine sa aveti grija si de ei, cata vreme inca acestia mai aleg sa va viziteze.

Din echipa FolkFrate nu am facut parte niciodata, insa a fost o vreme cand ma simteam mandru sa ma pot numi “artist FF“, prieten si coleg de scena cu voi. In acea vreme, FolkFrate a produs unele dintre cele mai frumoase amintiri muzicale pe care le am. Nu neg faptul ca seara de miercuri m-a ajutat foarte mult in a fi ceea ce sunt acum, dar ultimele luni au marcat o degradare masiva a calitatii serilor de cantare, calitate usor masurabila prin numarul sticlelor de bere aflate pe scena.

Mysha Ungureanu mi-a fost coleg  in ceea ce se numeste “proiectul Tivodar” vreme de aproape un an. Stiu ca zvonurile imprastiate chiar de la microfonul FolkFrate spun ca Mysha a fost dat afara din echipa spre a fi inlocuit de doua tipe, fara talent dar cu talente*, insa lucrurile nu stau asa. Este foarte adevarat ca am ales sa concuram la festivalul de folk de la Calarasi fara el, insa este la fel de adevarat ca am recurs la aceasta solutie fiindca nivelul calitativ al echipei a scazut progresiv dupa participarea la Folk You 2009, datorita lipsei de interes .

N-am dorit sa ma despart muzical de Mysha, ci doar sa dau un semn care sa exprime faptul ca echipa nu functioneaza asa cum vreau, asa cum ar trebui – iar aici sunt multe de spus pe care totusi, nu le voi detalia.  Desi i-am spus direct ca vreau sa continui cu el alaturi, Mysha a refuzat sa mai cante cu mine datorita faptului ca i-am solicitat mai multa implicare in proiect.  Mysha Ungureanu NU a fost exclus fiindca n-a venit la o repetitie. Despartirea a fost propusa definitiv si irevocabil, nu de catre mine sau Alex Nichita, colegul de echipa.

Inteleg ca despartirea grupului meu de Mysha ma transforma intr-o prezenta nedorita in Iron City la serile FolkFrate, de altfel oricine poate observa ca m-am conformat acestei despartiri. Nu-mi aduc aminte sa fi intrat vreodata intr-un conflict cu un membru al echipei sau sa fi jignit FolkFrate si membrii sai. Chiar daca viziunile asupra felului in care se canta sunt diferite, e loc destul sub soare pentru toti. Pana la acest moment, atitudinea mea (desi considerata de unii rece, superioara si atotstiutoare) a fost una lipsita de agresivitate.

Consider ca limita bunului simt a fost sever incalcata inca o data de afirmatii facute in seara de miercuri, 4 noiembrie 2009, in cadrul serii FolkFrate, motiv pentru care ma vad nevoit sa avertizez ca afirmatiile respective, ca si altele facute in contexte mai mult sau mai putin oficiale despre care am luat la cunostinta, pot fi etichetate drept calomnie (“afirmatie mincinoasa si tendentioasa facuta cu scopul de a discredita onoarea sau reputatia cuiva; defaimare, clevetire” cf. DEX) si pedepsite in instanta.

cu parere de rau,

Stefan Tivodar.

* Cele doua tipe fara talent, dar cu talente sunt prietenele mele  Oana Moldovan si Mariana Modolea, impreuna in trupa Domino (din care subsemnatul nu face parte), langa care am avut onoarea sa cant la evenimentul organizat de Bocancul Literar in data de 11 octombrie 2009, in Iron City.

cioburi

sa rasturnam impreuna lumina. aseaza-te langa mine si priveste paharul gol. stii si tu, ca si mine, ca perceptia iti joaca feste si ca in acel pahar e adunat tot amarul pe care il vrei uitat. unii te-ar indemna sa-l sorbi. eu te indemn sa-l lasi sa cada deasupra gresiei si sa savurezi sunetul muzicii.

dupa ce vom scapa de cioburile nemultumirilor, va veni vremea sa repetam experimentul cu ceasul desteptator. fara metronom, vremea ni se va scurge prin tample catre inima, acolo unde un alt ceas asteapta sa masoare zilele noastre.  s-ar cuveni sa binecuvantam conceptul de relativitate si sa valsam elegant printre cartuse catre locul unde meritam sa fim.

proverbe

… si ca veni vorba de prieteni…

un sut in dos e un pas inainte. desigur, proverbul poate avea aplicabilitate in multe din situatiile pe care le-am trait in ultimele saptamani, insa dincolo de pasul inainte, vanataia infrumusetand minunatie de posterior ramane amintire a faptului ca cineva drag tie te-a lovit.

capul plecat sabia nu-l taie… cu alte cuvinte, ai putea foarte bine sa accepti regulile noastre. suntem mai multi si cunoastem oameni care la randul lor cunosc oameni – ar fi bine sa nu ne certam fiindca niciodata n-ai de unde sti cu cine te intalnesti si de cine ai nevoie.

o mana spala pe alta. prietenul la nevoie se cunoaste, iar cand nevoia se numeste “razbunare”, mai conteaza firava diferenta dintre adevar si minciuna? totul e corect in razboi.

fuga-i rusinoasa dar e sanatoasa. aici, proverbul isi gaseste o aplicare usor diferita: absenta confruntarii barbatesti. e mai sanatos sa ataci pe la spate, cand “adversarul” nu e prezent spre a se putea apara. e mai simplu sa il identifici pe cel mai tanar si moale si sa lucrezi acolo, caci stii cat de mare va fi amploarea pagubelor. iar cand vezi ca, totusi, ai ratat tinta, e mai simplu sa te ascunzi in spatele unei masti bahic-teatrale.

“hai la mosul cu proverbe/dai un ban da’ stii ca fierbe…”

randuri pe o despartire

imi pare rau ca limba romana n-a reusit pana acum sa furnizeze un cuvant mai lung care sa exprime ideea de “mandrie”. “mandrie” ar merita un cuvant mai potrivit. cateodata, pana si “prieten” ar merita o alta incarnare.

cateodata.

a supravietui intr-o formatie e cam ca dansul unei relatii intre un barbat si o femeie: fiecare isi aduce in joc bagajul din relatiile anterioare, luminile dar si intunericul. exista pretentii, exista asteptari, exista esecuri. este nevoie de timp si implicare pentru ca un proiect sa functioneze – aici intervine “mandria” in ecuatia a carei necunoscuta este soarta finala a muzicii mele. am crezut, cred si voi crede in ceea ce fac pana la capat, indiferent de pretul ce trebuie platit.

proiectul tivodar functioneaza de o saptamana in formula de duo ca urmare a unei alegeri exprimate definitiv si irevocabil de partea a treia a vechii echipe. contrar celor difuzate binevoitor in eter, motivul “pauzei” nu este legat de o singura repetitie ratata, ci de un sir lung de momente in care atentia si implicarea au lipsit. improvizatia nu poate aduce beneficii decat pe termen scurt. de aceea, dar si pentru ca am avut incredere in formula de trio, am si mentionat in cadrul unor discutii private faptul ca participarea ca duo la festivalul de folk de la Calarasi este doar o solutie de moment, pe care nu o doresc permanenta. de partea cealalta, hotararea despartirii a fost anuntata, insa, definitiv si irevocabil.

proiectul tivodar a incheiat festivalul de la Calarasi pe penultimul loc, dar am primit langa Dunare un dar mai de pret decat o diploma si un trofeu. conteaza mai putin ca te numeri printre invinsi cate vreme prieteni buni iti fac surpriza de a bate drumul de departe pentru a fi langa tine definitiv si irevocabil, la bine si la rau. pur si simplu PMS. cateodata, am credinta ca ideea de “prieten” ar merita o alta incarnare, mai potrivita.

despre sigurante

din cand in cand mori.

cel putin asa spune visul.. de fapt, nici nu-s sigur ca e o senzatie din care musc in vis. imi amintesc doar ca dimineata trece pe langa mine intr-un vals elegant, dar cast si dintr-o data casc ochii, uimit in fata lucrurilor care imi patrund creierul ca si cum ar fi prima data.

trebuie sa fie un somn adanc, atat de adanc incat anumite sinapse cedeaza asa cum iti cedeaza incuietoarea masinii gerului de iarna salbatica. mda, exact asa: incerci sa atingi o amintire iar particica aceea de creier, inghetata si infertila, ramane departe.

sunt dimineti in care te trezesti copil si batran totodata. copilul zambeste tuturor lucrurilor, pentru ca nimic omenesc nu poate face rau. langa el, respirandu-i in ceafa, batranul se sufoca sub greutatea amintirilor pe care nu le mai poate atinge, desi le simte. s-a intamplat oare vreodata ceva cand beam o cafea cu gustul acesta?

desi ar putea parea grav, nu te ingrijora. din cand in cand, sigurantele trebuie sa cedeze, defect uman. am sa aprind indata lumina.

dragoste. epifanie

am crezut ca te cunosc. m-am lasat intins la stanga ta si ti-am cuprins trupul cu bratele. era frig si te-am tras dupa mine sub plapuma, inecand noaptea in sarutari si vise cu gust de dulceata de visine.

trezindu-ma, te-am privit si te-am vazut slaba, deschisa, goala. te-am vazut nevrotica si incinsa, fuioasa si mustind a neputinta, zambind amar de la adapostul unei cafele cu zahar.

am crezut ca te cunosc si nu m-am inselat. sunt zile cand un fluture zboara aproape de pamant si sunt zile cand trupul lui stapaneste cerul. esti singurul zbor de care nu imi e teama, singura sabie care nu ma raneste. esti aici in fiecare zi, amintindu-mi ca pot sa cred. esti tu, asa cum te cunosc. dragoste.

sub steagul Mishului

ne place MISHU foarte mult, ne place MISHU foarte mult…….

si pentru ca ne place, il recomandam fara prescriptie medicala, oridecate ori se simte nevoia.

Daca vreti sa ascultati/vedeti Mishu Calian Band in actiune, va recomand sa nu asteptati pana la urmatoarea vizita in Cluj. Minunatul cetatean si cantecele lui faine vor poposi in formula de trupa in data de 26 octombrie, la Jukebox Live Club (fost Becker Brau) din strada Turturelelor nr.11, sector 3, Bucuresti.

Mishu concureaza la finala pe tara a Global Battle of the Bands, asa ca haidem toti cu mic cu mare sa-l sustinem!

P.S:  Inca il puteti vota pe Mishu la Battle of Songs!

dragoste cu ploaia

afara ploua si concretul e cam agresiv cu obrazul nostru fin.

se recomanda operatiunea “paturica”: storuri trase, ceai fierbinte si un film bun, in doi, la adapostul acoperamantului gros si cald.
asta… daca nu-ti place sa lasi la o parte trucurile ieftine.

pe-o ploaie nemiloasa cum e asta iti recomand sa imbraci o camasa groasa si sa te oferi ploii fara pudoare sau conditii. ploaia te cunoaste asa cum esti. ploaia e iubita de mult pierduta in bratele careia inca jinduiesti sa te cufunzi. ploaia e barbatul care te saruta pe spate, masandu-ti usor umerii. ploaia e femeia care te inveleste noaptea, barbatul care te trezeste de dimineata cu cafeaua la pat.

iesi afara acum.  fa dragoste.

Pentru cine? Pentru ce? Impresii ale unui participant la un festival folk

Cea mai buna arma a unui artist pe frontul ascuns in clepsidra este chiar el insusi. Cel mai eficient bisturiu e cuvantul nascut de trairea autentica si nu de necesitate, cel mai bun leac pentru amarul cuvantului este rostirea nascuta din propriul sange. mai mult sau mai putin cristalizat,  cantecul izvoraste din interior catre toti cei care asculta.

Festivalurile de folk raman si astazi, dupa 20 de ani de “libertate de expresie”, singurul cadru in care poezia si muzica se imbina acustic pentru a naste o emotie. “Folkul” e un arbore cu ramuri in aproape fiece colt de tara si daca ar fi sa judecam starea de sanatate a fiintei dupa numarul festivalurilor de gen, probabil am putea spune ca folkul traieste, mai viu decat oricand in ultimii ani.

Bine ascunsa sub poleiala consiliilor locale si a juriilor atente si impartiale, o buruiana roade, insa, insistent, la radacina vechiului copac: folkul insusi. De la adapostul sigur al mesei juriului se cauta talente: unde e noul Seicaru, noul Vintila? In ce indepartat oras se ascunde noul Alifantis, noua Tatiana Stepa? Da, intrebarile au fost puse participantilor la un festival de folk in 2009 chiar in forma in care tocmai le-ati citit.

Indiscutabil, garantia valorii in cazul unor nume consacrate de istoria cenaclului Flacara este perfect aplicabila si astazi, multi dintre ei se afla pe lista preferatilor mei. Modelul ar trebui, insa, sa se schimbe odata cu oamenii si vremurile pe care le traim, spre a reflecta emotiile ACESTEI generatii, nelinistile si lupta ACTUALULUI timp. Pentru cine cantam si scriem? Pentru a impresiona un juriu sau pentru ca avem, intr-adevar, ceva de transmis in sangele nostru?

Ni se reproseaza compozitiile triste, dar voi nu stiti ca suntem tristi pentru ca, an dupa an, generatii invata la scoala ca “Miorita” reflecta la perfectie spiritul autentic, sensibil dar non-combativ si fatalist al poporului roman. Ni se reproseaza ca nu mai scriem cantece protestatare, dar voi nu vreti sa vedeti ca acum 20 de ani oameni au murit in van, ca de 20 de ani revolta e strangulata de neincredere si de frica: “Daca deschizi gura, ai s-o patesti. Intotdeauna o patesti, asa ca mai bine ti-ai pazi spatele”.

Ceea ce odata era folk a devenit intre timp muzica tanara – un tot unitar si coerent de muzica si vers caruia nu-i mai poti aplica etichete de stil, caruia nu-i ma poti prezice evolutia. Nu poti prezice drumul unui parau de munte printre stanci. Imi pare dezarmant faptul ca astazi, dupa atata perfuzie de libertate, reflectoarele ii cauta in continuare pe cei care stau drept, stavilind curgerea. Ar trebui sa-i aplaudam pe cei care inchid ochii si canta, lasand prin inima lor paraul sa ajunga acolo unde ii este sortit, la varsare.

dragoste. cea mai frumoasa secunda

primind pe nepusa masa avertizarea ca vremurile se schimba si somnul e aproape, luna isi aduna bratele la piept, morocanoasa. paharul de vin negru si uleios statea pe masa, neatins – intr-un acces de furie, ea il lovi.

aerul scanci, taiat de cristalul curat ca lacrima. intr-o clipa, lichidul se intinse pe toata dusumeaua, lasand sa licareasca din loc in loc scantei din paharul ce fusese.

(din cand in cand, ne inmuiem degetul in cer. o stea se agata de pielea muritoare si atunci jertfim sange – un sange pe care ne grabim sa-l gustam, insetati.)

risipind tesatura norilor cu o rasuflare, luna isi dezveli goliciunea. pamantul se opri, fara rasuflare, prada uimirii. inainte de rasarit, timpul ofta, incuviintand la o secunda in plus.

astfel a curs cel mai frumos million de ani din istorie.

sanjeeee

la drept vorbind, e cantecul meu preferat dintre productiile cetateanului  clujean bine pitit sub pseudonimul  M.I.S.H.U.

tare ce ma bucur ca a reusit sa-l  modeleze intr-o forma finala si ca ni l-a dat si noua sa-l ascultam. daca vreti si voi sa gustati o dragoste in sange, treceti pe la el pe-acasa. merita.

nu uitati sa va inregistrati si sa-l votati. mishu, te iubim, noi ca tine vrem sa fim!

oameni de toamna

soarele alearga vantul printre ramuri, iar frunzele uscate se grabesc sa-mi guste, dintr-o taietura, palma deschisa. racoarea musca din obraji. miroase a toamna.

te-ai putea oglindi in luciul gandurilor mele ce suna a ploaie. te-ai vedea frumoasa si stralucitoare, vie si colorata, intocmai anotimpului cu care facem perfuzii.

cand va fi bine, vom uita ce fel de sange ne curge prin trupuri. gustandu-ne, aseara, ne-am amintit ca suntem oameni de toamna.

dragoste. a invata

vom invata impreuna sa vorbim din nou.

cuvintele vor fi cuvinte. punctul e marginea treptei peste care pasim iar virgula isi ocupa locul, cuminte, in propozitia pe care o vom desena pe peretele mintii cu gand tremurat de indragostit.

stiloul ne va creste din degete, facand dragoste cu coala alba pana cand sudoarea se va scurge, picatura cu picatura, in forma de propozitie.

mi-ai amintit atat de multe.. invata-ma. timpului nostru nu ii e teama de anotimpuri: ai fost aici, sunt acum si vom fi pana la sfarsitul veacurilor.

dincolo

dimineata de dupa va fi la fel ca tot restul diminetilor.

racoarea noptii se va face lumina iar ferestrele se vor deschide. vor trece caini pe strada si claxoanele au sa te enerveze, caci ai fi dorit sa mai dormi putin.
ziua de munca iti va fi lunga si ca oricare alta – poate plictisitoare, poate plina de nou si entuziasm.

dupaamiaza de dupa va fi ca tot restul dupaamiezelor. ai sa mananci cate ceva, vei bea (poate) si un pahar de vin. o carte, un film, o piesa de teatru, un spectacol la opera.

poate vei ajunge acasa si vei face dragoste. poate veti dansa si el te va cere de sotie. poate ea iti va spune ca vei fi tata sau poate ca in acea dupaamiaza veti hotari impreuna sa va puneti inimile la pastrare in cutii separate.

seara de dupa va fi ca orice alta seara. poate ca o pala de vant va aduce ploaia sau poate ca apusul va fi senin si fara scama. inima te va durea si vei fi obosit, insa ai sa gasesti timp pentru o vorba buna inante de a adormi. va fi un somn lin, cu vise, iar la capatul lui te vei trezi sa o iei de la capat.

ziua de dupa va fi la fel ca toate celelalte, deci nu voi avea pentru ce sa va invidiez.  Dincolo incepe o noua aventura.

mirarile

joaca de-a mirarile e o joaca frumoasa.

e bine ca esti, e mirare ca sunt…  si ne tot miram cum nimicuri lumineaza ziua si cum zile lumineaza ochii care uitasera sa mai rada.

ne sarutam minunandu-ne, facem dragoste minunandu-ne si ne trezim minunandu-ne. tot pulsul vietii e o imensa mirare – mirare ce…  deseneaza un semn de intrebare discret, abia vizibil, deasupra cerului sub care ne daruim unul altuia.

mirarea poarta la san chipul indoielii:  oare sa fie adevarat? mi se intampla mie oare sau… e iarasi doar ceea ce vreau sa vad? de ce acum, de ce aici, de ce azi?

…..

de unde atata mirare?  “noi” e firesc.  “acasa” e cum trebuie sa fie.  inima o ia la goana cand te vad pentru ca nu poate sta separata in doua piepturi.  joaca de-a mirarile e o joaca frumoasa, dar nu pentru noi.  noi suntem una, nu poate fi altfel.

in mare

cerul si marea sunt toate o pasta gri si vascoasa, prabusindu-se peste nisipul rece si ud pe care mi-am sprijinit urma pasului, inainte de a sari.

as tese o plasa din firele vantului asta ascutit si nerabdator sa biciuie plaja goala. as lipi intre ele secunde pana cand ar creste copacul pe care sa-l fac, dintr-o singura taietura, corabia de care am nevoie. as lega vartos funia de piciorul meu drept si m-as arunca in valuri, drept ancora pentru timpul pe care l-am uitat si cale spre lumina pentru timpul ce va sa vie.

si daca gasesc o cale fara corabie?

taiate de bratele mele, marile se despica, nebune, sub luna imbracata cu nori. stiu unde sa te aflu, iti stiu numele si iti cunosc vocea. te voi afla si-atunci imi va ramane doar sa ghicesc ce ai de gand sa-mi spui de la adapostul scoicii in care te-ai ascuns.

prin prisma inimii

la adapostul trupului, inima e ferita privirilor celor din jur. o patura fragila de carne, sange si oase adaposteste, complice, organul simtirilor indiferent de ritmul pulsului ei. poate fi murdar si rece ca o minciuna bine spusa ori poate fi grabit si fierbinte, asemeni clipei de dragoste intinzandu-se cat toata viata.

trupul ce-l port e poarta prin care inima mi-a fugit, ascunzandu-se: candva, acum cateva secole, era la vedere, in causul palmei. ascunzatoarea o va gazdui pentru totdeauna, insa lumina poate iesi la iveala. nimic nu poate inchide ceea ce trebuie daruit, iar darul meu catre tine n-a sfasit niciodata.

pentru a vedea ce-a mai ramas de deschis, ma voi uita in oglinda, caci inca mai pot.

dragoste. ultima noapte departe

sufletul sfaraia ca o pastila efervescenta aruncata in pahar.

aseara, am dat drumul la somn pe foc mic si m-am asezat, cu buna stiinta, de-a lungul patului. m-am incalzit greu, dar cred ca pot da vina pe vreme pentru asta: o ploaie sanatoasa stinge orice foc.

nu-i greu sa intelegi ca e bine sa ne rotim, periodic, in jurul axei celuilalt: stand pe loc, nu vezi decat aceeasi fata a lunii. mi-am dat voie, deci, sa ma rostogolesc in toate directiile, pentru ca odihna sa ma prajeasca egal, pe toate partile fiintei.

de dimineata, m-am trezit gata facut, asa ca m-am impachetat frumos, m-am dotat cu funda rosie si m-am pus pe drum, nu inainte de a mai bea o cana de ceai cu infuzie de optimism. in curand am sa-ti bat la usa: fii sigura ca vei fi acasa sa deschizi.

..ca un sfarsit cuminte de roman

lapte negru varsat din donita lunii acopera cat vad cu ochii distantele din spatele dealului. padurea se rupe, iar pe creasta, la cativa metri inainte de vale, respira o casa.

e cald, iar vara fierbinte ne respira prin toti porii. asezati unul langa altul, privim in liniste.

imaginea devine neclara, ca sarind intr-un alt film… si e un alt film, caci padurea se lumineaza iar laptele cerului devine rosu. limbi de foc strang in brate acoperisul casei, dogorind cu scantei pana la noi, pana la nori.

doua umbre musca din flacarile ce au cuprins intreaga casa. le aud glasurile ca si cum le-ar rosti mintii mele – aici e casa noastra. o casa de flacari.

umbrele se pierd, hranind cu trupurile lor lumina ce se intinde in fata ochilor larg deschisi de teama. le aud inca vocile, dizolvandu-se intr-un ultim “te iubesc” strigat cu plamanii arzand..

..iar ceasul suna, vestind dimineata ca un sfarsit cuminte de roman.

dragoste. radacini

pamantul insulei mele e doar o coaja subtire
prin care dragostea ta isi iese din fire
catre un altceva
cu gust de ploaie, lemn verde de brad si cafea

si prind radacini in prezentul cu tine
azi, fara de veste, fara rabdare, fara de trac.

ploua nebun si cu sete iar stelele stau in hamac.

luna septembrie

in seara asta am cunoscut niste stele nefericite. imbracate intr-o liniste amaruie, mi-au pictat calea spre luna noua pe care nici n-o observasem, mustrandu-ma pentru ca am refuzat sa ma asez in hamac langa ele.

iertata-mi fie greseala de a fi uitat de luna. dintre toate lunile, luna septembrie nu trebuia uitata sub nicio forma, fiindca datorita ei sapte devine noua. ne-am obisnuit ca sapte sa fie sapte – adevarul este insa ca, uneori, matematica oamenilor ne inseala. la drept vorbind, o absenta poate cantari cel putin la fel de mult ca prezenta la fata locului.

fata locului isi odihneste imaginea incercanata si confuza in oglinda intunecata. in seara asta nu-i bine, dar amandoi stim ca are sa fie curand altfel. vom trece prin septembrie impreuna. mi-e dor de acasa.

un alt inceput

s-au scris atatea despre vara asta….

cerneala paginilor se ia pe degete. degetele danseaza, impreunate, in fiece zi, pe mucavaua vietii noastre. viata noastra, viata mea… ore, minute – totul e o lunga insiruire de clipe din celuloid.

de astazi inainte, ma veti cunoaste si asa cum usa deschisa a declansatorului lasa sa se intrevada. sper sa va placa.

Clipe de celuloid

dragoste. desenul tau

am hotarat: in noptile in care nu pot sa dorm, timpul meu se va scurge in tine prin secundele desenate de pieptul tau respirand, in liniste, la o sarutare departare.

panza mea este mai mare decat toate marile. panza mea e fina precum aerul primaverii de munte. panza mea a fost tesuta din valuri de august iar broderiile de pe margine sunt lucrate cu praf de stele pe care l-am adunat noaptea tarziu, departe de Oras. tesatura te imbratiseaza, topindu-se, racoros, peste pielea ta mirosind a lapte proaspat.

in fiecare noapte cand te rotesti catre geam, imi continui desenul fara de sfarsit.

sa nu pleci pana nu-l vezi terminat.

trasi pe sfoara

ai spune ca sunt ziduri. daca te uiti mai atent, le vei vedea doar ca doua pete de lumina intarita. peste retina ta se arunca, isteric, franturi de culoare pe care becul le transforma in umbre si lumini, mangaindu-ti curba fina a carotidei incordate.

de la un capat la celalat sunt doar trei duzini de pasi, numarat. deasupra, din loc in loc, atarna lumini iar tu te arunci inainte, lasandu-ti mainile sa atinga noaptea. in urma ta, cronicar fidel, iubesc fiecare clipa cu tine.

iubesc felul in care ne-am descoperit, iubesc noptile si zidurile astea doua care, acum, nu ne mai despart.

degetele tale scriu, febril, intr-o limba stranie, pe peretele mai vechi decat toate vremurile sangelui nostru impreuna.

img_9360

candva, spuneam ca zidurile inchid drumuri. amandoi am fost orbi. exista o strada pe care sforile se inlantuie, inchipuind hamacul de neabandonat al unei iubiri pe care o simt, o stiu, o gust, o traiesc. la timpul prezent, zidurile unui oras necunoscut ne aduna si mai mult, catre un acasa cu miros de brad tanar.

re-amintire

intreaga vointa a miezului fierbinte arde, sfredelind secolele asezate, rabdator, unul peste altul. un varf ascutit de flacara impinge suflul de aer fierbinte care alearga spre suprafata. copacul s-a sfaramat in pamant, iar pamantul a invelit crusta de huma a acelei vremuri doar pana astazi. ceasul se-ntoarce, vremuri se nasc inapoi catre sine, stiind ca le chemi.

dragostea hraneste timpurile si pamantul din care pornesc toate. dragostea misca muntii, desparte marile si lumineaza drumurile. ca un covor de ierburi si tarana ridicat din centrul pamantului cand in fata ta se deschide indoiala, dragostea mea este acolo. in fiecare zi pana la sfarsitul veacurilor, dragostea este si va fi pamantul casei tale, lemnul culcusului tau, lumina vetrei pe care coci painea.

aici e acasa.

dragoste. cafeaua cu numele tau

nu te teme, toate-s bune.

nu am nimic. imi simt bratele incordate atent, dar e bine, caci degetele curg, tremurande, peste pielea ta.

nu am nimic. pieptul urca si coboara mai iute decat te-am obisnuit, dar sa nu te temi: cata vreme inima mea e plina de tine, cade firesc sa ceara un spatiu mai mare intre coastele acestui trup.

nu am nimic. stiu, pleoapele imi stau inchise de ceva vreme. capul mi se umple de mirosul tau de cafea proaspat rasnita si cred ca voi intinde mana sa-ti cuprind mijlocul.

bratul descrie in aer un arc de cerc perfect, iar buzele se intalnesc, flamande. de ce-as mai bea cafea, cand iti simt gustul in fiecare dimineata?

cinci pitici

pamantul ud imbratisase urmele pasilor cu o dragoste oarba – soarele aparut intre timp lumina puternic o cararuie pe care fiecare pas se putea distinge in detaliu. mi-am permis sa ma las amuzat de foamea cu care talpa piciorului si drumul cazand in panta se imbratisasera, lasand vizibila amprenta fina a fiecarui deget.

covorul de iarba dezveli o bucata de beton. mi-am lasat privirea sa urmareasca linia catre conturul dreptunghiular al unei imense constructii pe peretii carora se vedeau schele. un zumzet de oameni mesterind se ridica inspre lumina orbitoare de afara. apropiindu-ma, am vazut sine, peroane si un ultim vagon de metrou parasind statia. pe peretele-baraj din fata mea tocmai fusese montata o placa albastra din metal pe care se putea citi “1 Mai”.

scuturandu-mi capul a nedumerire, mi-am ridicat privirea spre drumul pe care coborisem. la stanga potecii se ridicau cateva terenuri de tenis pe zgura pe care nu le observasem. dealul era sapat in terase atent slefuite si fiecare nivel era un nou teren, imprejmuit cu un soi ciudat de gard pe care nu-l sesizasem. pe unul dintre terenuri se juca si auzeam pocnetul sec,  ritmic al rachetelor in timp ce se lovea. n-am apucat sa-mi termin gandul cu gust de mirare, ca urechile mi-au agatat alte sunete. un murmur de voci de copii m-a atras, determinandu-ma sa fac stanga-mprejur pe calcaie spre statia de metrou pe care o stiam.. cu totul altfel si…una peste alta… altundeva.

vazul trebuie ca este un simt tare ciudat in lumea in care am facut ochi – lucrurile si fiintele alegeau sa mi se arate treptat, ca si cum ar fi fost prea mult pentru mine. putin mai sus de monstrul betonat, un grup de vreo 20 de copii se intrepta catre o bariera intru totul asemanatoare celor de cale ferata. in spatele barierei se arata, dintr-o data, un gard metalic la adapostul caruia iarba crestea, grasa si sanatoasa. pamantul se topea intr-o imensa mare de apa despre care n-as sti sa spun daca era lac, mare sau ocean. din loc in loc, spinari de delfin luminau scoarta apei.

in spatele imensei gradini cu verdeata vedeam rasarind o cladire cu acoperis de stuf. uimirea imi crescu in clipa in care am observat ca grupul de copii se oprise, intampinat de gazde… neobisnuite. sub conuri-coif pictate in rosu, alb si nuante de gri se ascundeau cinci… pitici! copiii nu pareau sa aiba mai mult de 6-7 ani, iar piticii le ajungeau, cu tot cu coif, abia pe la umeri.

m-am frecat, neincrezator, la ochi – dintr-o data, intregul peisaj mi se revelase in absurdul sau greu e conceput. cu o singura privire am cuprins – nici eu nu stiu bine cum – terenurile de tenis in scari, statia de metrou descoperita, ochiul de apa cu delfini si grupul de copii intampinat la bariera de gazdele-pitici. plamanii mi se umplura de aer si intrebari imposibil de rostit. urma un pas, un urlet mut si…

…cateva batai de pleoape. in fata ochilor se intindea, vertical si impasibil, tavanul de beton al camerei mele.

vama Vamii sau cum si ce am cantat la Folk You

.

.

.

a fost tare frumos acolo sus. le multumim celor de la Jurnalul National pentru ca ne-au invitat, celor de la ForeverFolk, FolkBlog si FolkFrate pentru incurajari si sustinere.

De asemeni, nu putem uita sa multumim celor de la Radio3net pentru ca, in conformitate cu lista video publicata de dumnealor,  nici noi nici Narcisa Suciu nu am cantat la festival.

radio3net

later edit 1 : intre timp, la data de 13 august, postarea cu microrecitalul Narcisei Suciu a fost uploadata pe Radio3net. in continuare, proiectul Tivodar este absent.

later edit 2 : a nu se intelege ca nu s-a incercat contactarea respectivului post de radio prin emailuri si telefoane. rezultatul incercarilor de dialog anterioare postarii acestui blog entry… il puteti vedea.

lunea febrila

va trebui sa iau la mana fiecare fraza din trecerea orei scurse, sa o sterg de frisoane si sudoare rece si sa-i dau stralucirea rostirii sanatoase.
capatana mi se invarte ca un titirez. vad destul de bine, dar nimeresc tastele mai de graba din obisnuinta decat din premeditare. mi-e destul de greu sa ma las pe mana hazardului, dar n-am ce-i face.

se spune ca, pe vremuri, prizonierii erau imbolnaviti intentionat, caci febra le dezlega limba.

eu n-am niciu secret de ascuns: imi traiesc viata intre usile aceluiasi castel, sub acelasi cer, hranindu-ma din aceeasi iubire ce ma devora si cu cateva ore in urma, cand inca nu-mi tineam febra sub control cu pastile. am crescut aici, ne cunoastem zilele si somnul. se prea poate sa crezi ca respir iute si sacadat din cauza problemelor nazale.

nu, nu e asta. in continuare, poate mai abitir decat alta data, respiratia imi goneste la gandul ca tu iti asezi mana pe bratul meu.

vama Veche

am vazut scari ivindu-se din senin inaintea mea, am auzit un nume ce nu era al meu dar m-am supus chemarii lui. Vama Veche era tot acolo, diferita de vama de care mi-e dor. nu o urasc, nu o iubesc – Vama Veche e o plaja cu oameni aliniati dezordonat, asteptand atingerea soarelui.

si totusi – stranie, dar predictibila coincidenta – Vama Veche mi-a vorbit. am vazut copaci ridicandu-se, marea topita in apa dulce scaldand radacini si frunze mari, maturand nisipul pentru a face loc insulitelor de pamant. am inchis ochii dar lumina era inca acolo, dandu-mi de stire ca e cazul sa nu mai fug.

asa ca am platit primarului – Charon ce aveam de platit si am lasat ochii sa se deschida. in fata mea, Insula se umpluse de lume. am cantat “Discurs”, pentru ca vantul sa stie cand sa glasuie si cand sa taca, am cantat “Drumuri” pentru cararile prafuite de alta data si pietonala de beton de astazi… Cand am ajuns la “Hey you”, am stiut ca ma vedeti si ma auziti, asa ca a trebuit sa cobor.

aveam pe talpi nisipul infierbantat de dupaamiaza al vamii Vechi.

p.s. 1: le multumesc lui Mysha Ungureanu si Alex Nichita pentru ca au acceptat sa ma ajute sa construim castele de nisip ce rezista.

dsc01948

ultima sansa

nimic nu exprima mai bine conditia noastra de muritori decat lucrurile si locurile care mor in jurul nostru pe masura ce timpul se scurge.

candva, nu eram mai inalt decat clanta usii – atunci, parcul din spatele blocului unde leaganele erau confectionate din anvelope uzate imi colora visele si hainele. astazi, in locul acelui parc sunt doar cateva garaje.

candva, m-am privit in oglinda murdara a unui camin studentesc din Cluj si am constatat ca eram liber – atunci am sarit in primul tren spre Sighisoara si am lasat Festivalul Medieval sa-mi curga prin toti porii. astazi nu mai simt nevoia sa aflu intre ce date se tine festivalul… sau daca se mai tine ori nu. Festivalul Medieval este astazi doar un banal Festiival al Berii.

candva, in vama veche se canta la chitara, se asculta Pink Floyd la rasarit – atunci am notat intr-o agenda veche versurile unui cantec, in vreme ce pe scena canta Emeric Imre. atunci, vama veche nu era localitatea de frontiera Vama Veche, ci… altceva. astazi, Vama Veche e traversata de o bucata de asfalt a carei turnare a costat 450 de mii de euro, nisipul e al celor care fac plaja in sort si sosete iar chitarile au disparut. sunt, in schimb, terase. multe terase.

uneori imi spun ca asa trebuie sa fie lucrurile. uneori abia imi stapanesc lacrimile si mania. uneori imi spun ca este firesc: nimic nu e vesnic – nici noi, nici locurile in care traim sau lucrurile pe care le fabricam. alte ori, insa, imi place sa fiu iarasi acel copil, acel tanar.

acum 4 ani, lucram in invatamant si incepeam o poveste. sambata, vama veche primeste ultima mea sansa. sambata, ne vedem din nou la Folk You.

Wanted: nume de trupa… plus post scriptum de citit!

Incet dar sigur, proiectul Tivodar iese din tiparele in care se asezase de unul singur in vremurile trecute. Incet dar sigur, se stabilesc legaturi, structuri si invatam sa citim luminile si umbrele. Se pun sub sincron dictionare muzicale si umane, iar rezultatul se aude, din ce in ce mai bun dupa fiecare repetitie.

Ma numesc Stefan Tivodar. Langa mine au decis sa se aseze, muzical vorbind, domnii Mysha Ungureanu si Alex Nichita. Echipa are un set de piese, are instrumente, are chiar si o scena preferata pentru cantari, dar… inca nu am decis care sa ne fie numele.

Pana de curand, i-am spus Proiectul Tivodar. Lucrurile s-au schimbat: nu mai este doar proiectul meu, ci un efort colectiv la capatul caruia ne vom bucura, fara indoiala, cu totii. De aceea, astept (asteptam, de fapt), parerile voastre privind un nou nume atat pe adresa folkfrate@gmail.com cat si pe adresa postmaster@tivodar.ro

ah, sa nu uit.

P.S.: Ne vedem in Vama Veche, sambata, la Folk YOU 2009 – Festivalul de Folk “Florian Pittis” !

the tree of jazz

i’m a tree hanging upside down.
i used to stand the way you people think it’s right…but then you made me taste your silly fright.
it all began. it’s then you gave me fire. there was some light, there was some heat.

it all lies in a distant past now – all except your fire feeding my roots. they carved my friend into a heart-shaped drum and soon there’ll come for me.

it’s your time now, woman.
just close your eyes and reach for me. touch my burned bark.
you should hear the music of a piano – the piano i will become when they will tear me down.

there’s jazz in everyone of us.

tonight, only you can set me free.

the_piano_tree_2_by_sessat

dragoste: 10080

zilele astea, am simtit fiecare graunte din nisipul clepsidrei macinandu-se intre dinti, ningand peste rotile dintate care-mi rotesc sufletul in jurul soarelui cu nume de femeie.  simt inca gustul sarutului furat in goana, intocmai cu scopul de a face despartirea vremelnica sa para o pauza de cateva ore,  iar trupul imi freamata,  redescoperindu-se pe pamantul unde s-ar visa ingropat.

e adevarat: pe masura ce imbatranim, timpul cantareste tot mai mult si devine tot mai putin. e adevarat: te vei intoarce curand si atunci am sa fiu iarasi puternic. pana atunci, sunt doar un biet carunt insetat de tine ce numara minutele pana la 10080.

miercuri, 15: scrisoare catre sefii mei

invatam ca vederea se naste in ochi, gustul pe limba. ni se spune ca toate astea ajung sus, la creier, care le decodifica si interpreteaza. ni se spune ca dragostea e un lant al intamplarilor chimice si ca a merge presupune doar efortul automatizat prin repetitie al unor categorii de muschi. sa trecem la pagina urmatoare.

ni se spune ca suntem o tara frumoasa si ospitaliera, cu oameni buni si iscusiti. ni se spune ca sangele stramosilor nostri a aparat Europa civilizata de invadatori si ca istoria ne-a nedreptatit. ni se spune ca noi facem alegerile, ca in mainile noastre se faureste totul. sa trecem la pagina urmatoare.

ni se spune ca asfaltul e bun, ca un metru de gazon costa mult si nu e ok sa te asezi pe iarba in parc. ni se spune ca am muncit bine, dar ca politica restrangerii cheltuieilor trebuie aplicata si pe acest departament…

dupa care nu ni se mai spune nimic. absolut nimic.

totul e doar o iluzie – biet rateu al unui creier suprasolicitat de atata vaz, auz, emotie. tu vino sa muncesti in continuare, de restul ne ocupam noi.

…………..

termenul de “human resources” desemneaza astazi doar absolventi de psihologie care plimba dosarele dintr-un sertar in altul, iar oamenilor pe care s-a cladit afacerea li se arata usa fara pic de discriminare pozitiva. nu conteaza nici scolile, nici pasiunea, nici dedicarea. nu conteaza nici risipa de resurse, timp sau nervi a celor care acum sunt stransi cu usa sa plece. important e doar sa “echilibram” un buget prost proiectat, iar daca asta insemana sa ne dam foc la valiza, ei bine, asta vom face.  ar trebui sa trec la pagina urmatoare.

acolo sus, in birourile celor mari, Criza a venit precum Isus asupra poporului evreu: o sansa minunata, pe care o primesti pe jumatate.

lost Urma found…

…in Vama Veche. I kinda lost Vama Veche, however. maybe it’s fair. nu poti opri cu niciun festival degradarea unui loc atat de profund nimic si tot de-odata, insa intoarcerea unor prieteni vechi trebuie aplaudata langa un pahar de vin…

img_8043

…sau de bere neagra, dupa caz. Ciuc black – prietenii stiu de ce. pentru ca stiu de ce,  prietenii n-ar trebui sa uite, mormaind ursuz ca biletul e prea scump. biletul nu e niciodata prea scump, cata vreme VREI sa fii acolo.

img_8082

furtuna pe mare, in ceruri si pe o scena bine aparata, la Soni. mi-am adus aminte, ascultand noua echipa propusa de Mani, de lansarea “Trend off” si de ce spuneam atunci.  sambata, am aflat ca se poate.  da, te poti intoarce, indiferent unde fusesesi plecat. niciodata nu e prea tarziu.

sper ca Vama sa imparta aceeasi soarta .

sapte ani

arde. fiecare zi arde. un pix invizibil a desenat taieturi invizibile pe pielea mea mult prea vizibila – cate una pentru fiecare zi fara voi. la inceput am crezut ca va trece putina vreme, ca norii sunt doar in creierul meu de copil razgaiat si egoist, ca intoarcerea va deveni natural singura solutie.

a fost o vreme cand, desi nu mi-o marturiseam nici chiar mie, m-am gandit la cum ar fi sa bat din nou cuie peste usa larg deschisa. acum, vremea se masoara in certitudini – tot mai multe certitudini – ca distanta a permis inceputul vindecarii.

sunt atat de multe incat nu stiu daca le-as putea retrai vreodata, cu ochii sufletului, pe toate. ce stiu e ca am doua zile de nastere: una e in martie, iar cealalta incepe intr-un vagon de tren accelerat, la mijloc de vara. un pix vizibil insemneaza hartia biletului, starnind focul.

de atunci au trecut sapte ani.

doua lumini

img_79191

una dintr-un oras devenit peste noapte parte din noi, panza pe care sa ne putem aseza linistiti inimile impreunate

img_8236

una de pe un petic de plaja viu in amintiri, dar sufocat in realul betonului.

unele lucruri se schimba, nu si lumina care ne conduce dragostea.

saptamana povestilor

as minti daca as spune ca stiu cum au aparut cantecele. parte dintre ele traiau deja in mine din toamna anului trecut. parte s-au nascut acum, completand spatiul gol si  redandu-mi chitara, visele, umbra pierduta in temeri si slabiciuni.

nu sunt cantece vesele, nu sunt inregistrate intr-un studio. sunt parti din mine nascute intr-un “acasa” nou descoperit. fiecare dintre ele are o poveste si o viata proprie, dar cel mai bine ar fi sa le puneti in player unul dupa altul. dupa o saptamana si putin… povestile se opresc aici.

coperta-2

coperta-1

curcubeul din ghiveci

carbunii au ars, aprinsi de fulger iar cerul a devenit cenusiu, prabusindu-se peste zapuseala insuportabila a Orasului. cascade sfasaie aerul, grabindu-se spre intalnirea cu pamantul, copacii danseaza cu stropii de ploaie iar flacara din plamani paleste, incet.

ploaia nu s-a stins inca. asez ofranda de zambet curcubeului inflorit in ghiveciul de beton al blocurilor de vis-a-vis. de ce sa nu-mi las inima sa bata cand pana si zidul poate elibera culorile?

img_47662

autoportret. despre parinti

cineva a plantat in pamantul din care urma sa cresc semintele unor pene. am furat ritmul cardiac de pe talpa celor care treceau deasupra mea si capruiul ochilor din coaja batrana a unui copac ce isi strange crengile, temandu-se de traznet pe timp de furtuna. padurile de brazi m-au invatat cum sa respir, ce inseamna <acasa> si ce e verdele.

mi-am imbratisat parintii cu drag si incredere in ce vine. acum am carne, sange, nervi si timp. din cand in cand imi amintesc de aripile ce crescusera din brate, din cand in cand mi se umple gura cu gust de pamant si plamanii mi se aprind cu aerul crestelor. crestem impreuna, copil si parinti. va fi bine.

scurt tratat despre dilatarea timpului

e mult verde. verdele sta intins peste iarba si frunze, parjolindu-se placid a vara. miros pamantul si il simt sub talpi ca inca o duna de nisip, dizolvandu-se sub atingerea sandalei.

Dumnezeu a mai aruncat un bustean pe foc si s-a dus sa se odihneasca. scursa de pe tample, alunecand moale pe curba gatului inspre valea dintre sanii tai, picatura de sudoare fierbe si ea. uitati de timp, ne imbratisam si ardem cu scantei, intr-o duminica veche de-un secol.

un alt fel de zbor

am zburat.  pur si simplu, am zburat.

……………………………………………

era teribil de cald. fusese o dimineata sufocanta si ii urmase o dupaamiaza cu gust de nisip intre dinti. ma biciuia graba si m-am aruncat in autobuz, cu ochii lipiti de ceas.

doar fata frumoasa si obosita din fata mea m-a facut sa uit timpul, jucandu-ma cu aparatul de fotografiat. isi lipise capul de geam. si-a luat apoi tamplele in maini si a apasat usor, imbratisand fara putere miscarea imprimata de autobuzul ce se tara prin trafic. n-am rezistat sa nu apas pe declansator – ii opream, insa, clipele pe furis, temator sa nu fiu observat.

mi-am dat seama tarziu ca trebuia sa cobor. secundele acelea au fost cele mai goale din viata mea: m-am ridicat de pe scaun, m-am asezat in dreptul usilor fara sa gandesc sau sa simt ceva. pasind dincolo de universul inchis al autobuzului, am strans in piept aerul fierbinte si am izbucnit intr-un sprint nesabuit.

din stanga venea o Dacie Logan care virase fara sa se asigure. clepsidra s-a zvarcolit, spargandu-se.  imi amintesc la perfectie cum aerul a luat foc iar pamantul s-a oprit, lasandu-ma sa plutesc. purtam un tricou rosu, o pereche de blugi albastri si eram incaltat cu sandale. in fata mea, autobuzul tocmai demara. a durut scurt si surd, poate la fel ca atunci cand am aflat lumina. am zburat. pur si simplu am zburat…

inca o pagina de dictionar

cuvintele sunt niste seminte pe care le arunci pe pamant. sufletul tau e un pamant pe care asez, pios, verb dupa verb, atribut dupa atribut.

cuvintele sunt niste copii. cine spune ca un cuvant nu poate creste cat viata a doi oameni care si-au zambit unul altuia? poate incepe ca raspuns la o intrebare si se termina dupa multi ani, cu un zambet sugubat si carunt.

cuvintele sunt pietre pe care le aruncam in cel e langa noi. nimeni nu e fara de pacat, dar ce mai conteaza cand afara si in noi e razboi?

cuvintele sunt impletite intr-o scara pe care urcam sau coborand, fugind de noi insine. foarte rar, se intampla sa alergam spre umbra noastra din oglinda. toate pier insa, in dimineata de dupa ploaie, cand respiri aerul ei, cuvintele nu-si au rost si e… bine.

the sweet taste of the past

acum 4 ani, cunosteam o echipa de prieteni care mi-au marcat definitiv cursul istoriei muzicale… si nu numai. Cand ultimul lor album, numit “Trend Off”, s-a lansat in absenta propriu-zisa a trupei, am crezut ca drumul lor muzical se oprise.

am primit vestea concertului URMA de pe 4 iunie cu o bucurie cu totul speciala. prietenii, iubiri, tristeti, dezamagiri si nopti albe – toate au pulsat in mine alaturi de muzica lor. abia astept sa-i ascult maine seara. pana atunci… asez aici varianta mea a unei piese Urma, inregistrata in 2006. ne vedem la Silver Church!

stefan tivodar – out of my hands (2006)

stiu ca nu stiu nimic

nu stiu prea bine sa explic incotro se invarte pamantul. stateam amandoi intinsi pe iarba inca uda si m-ai mustrat – imi amintesc si acum. ar fi trebuit sa stiu cum infloreste soarele, cum curge cerul, cum se coc norii…

stiu unde sunt punctele cardinale. stiu – l-am simtit – nordul rece si inzapezit, am taiat secole intregi la picior estul arid si acid. mi-am spalat praful de pe trup in marile vestului si acum imi haituiesc pacatele prin padurile dese ale sudului. stiu cat de mare-mi e inima si cate se pot schimba dintr-o bataie a aripii de fluture.

stiu unde mi-e casa, stiu care mi-e glasul si stiu ca ar trebui sa lupt mai mult. stiu ca nu stiu nimic fara lumina ta. stiu cine sunt, cine esti, cine suntem. stiu ca, acum, pulsul imi joaca step pe tample si mai stiu ca va fi bine.

va fi bine.

copilul-barbat

cand l-am intalnit, era un copil-barbat. isi acoperise vanataile cu zambete si desena contur de aripi fiecarui trup de femeie care i se arata. se picta pe sine in ochii fiecaruia din jur – pentru el, nu existau oglinzi.

am mers langa el zi de zi, ceas de ceas. unele lucruri se pierd, altele se castiga – el ramasese, insa, acelasi copil-barbat, visand curcubee.

la radacina visului semanat intr-o seara a crescut o scara lunga pana la cer. pas dupa pas, copilul-barbat incepu sa urce. unele lucruri se pierd, altele se castiga – fiecare treapta era un pas mai sus. aflandu-se desupra coroanei copacilor, copilul-barbat se opri sa se joace cu norii. strangand in pumn puful unuia dintre ei, din palma ii curse ploaie.

unele lucruri se pierd, altele se castiga. copilul-barbat e inca pe scara, privindu-se in ochii tai. si-a castigat un nume si o inima iar acum incearca sa-si faca loc prin ploaia care curge fara oprire, catre treptele urmatoare si curcubeul pe care l-a gustat, sarutandu-te. cand l-am intalnit, ea doar o umbra. acum poarta numele meu si te iubeste nebuneste, nebun.

femeia care zambeste mereu

dragostea lui traia cand agonizant, cand linistit de albastrul ochilor ei. noptile infasurau in matase alba vise caste, patate ocazional de umbra de pacat a unui sarut de indata smuls din carnea visului, cu furie. o dragoste nu se murdareste.

diminetile erau tensionate. se arunca spre statie cu o jumatate de ora inainte, de teama ca o va pierde. de fiecare data, autobuzul ei sosea la aceeasi ora. un zambet – atat. cateodata nici macar asta – fata era cufundata in ganduri, privind pe fereastra. la cativa pasi, uneori neobservat, el construia in fiecare zi momentul intalnirii, atent la detalii si flamand sa-si implineasca inima.

intr-o zi, rabdarea i-a cedat. a coborat odata cu ea si i s-a asezat in cale. frica si emotiile i s-au transfomat in sudoare rece inundand tamplele in timp ce-si dezvaluia, calm, pasiunea. pielea de ceara si taisul din vocea lui a lovit, insa, altfel: pupilele s-au dilatat, mana s-a inclestat pe manerul posetei iar femeia a lovit, luand-o la sanatoasa.

durerea intepatoare din falca s-a potolit cu greu. “va fi bine”. a trecut o saptamana, apoi o luna si un an, dar autobuzul nu o mai aducea in statie pe fata frumoasa. zi de zi, tot mai mult, disparura culoarea din obraji, lumina din ochi, sufletul din piept. ciudata soarta – cand toate murisera, o vazu in oras de bratul unui barbat. inebuni pe loc, murmurand un sir de vorbe fara sens.

…………………………………………………

a doua zi se petrecu un fapt ciudat. privindu-se in oglinda, fata constata, plangand, ca trasaturile ii erau uratite de un zambet ce aparea si disparea, cu ritmicitatea secundarului de pe ceas. doctorii n-au putut face nimic, preotii au ridicat din umeri, neputinciosi iar vrajitoarea s-a cutremurat, soptind, tematoare, numele unui blestem. am intalnit-o zilele trecute – batrana si apasata de o tristete fara nume, ea este femeia care zambeste mereu.

cani de lumina

zorile ni se ghemuie in cana, crapand somnul in bucati mici, numai bune de ascuns in buzunar. mirosul tau, tavalit pe toata pielea-mi, se lasa gustat de razele ce patrund printre perdele.

ma vei ierta c-am sa imi mai torn o cana. ma vei ierta ca am sa-mi gust cafeaua din causul inca fierbinte al mijlocului tau, ma vei ierta ca voi simti gustul sanului tau cu ochii inchisi.

in schimb, eu am sa te iert pentru ca, dintre toate primeverile sufletului meu, ai ales-o abia pe ultima ca sa mi te arati.

am aflat asta platind un pret greu, vreme de mai bine de un sfert de veac: nu exista dimineti fara tine.

coaja de luna

in noaptea asta, cerul crud de albastru e imbratisat de nori visinii, scanteind sub mangaierea unei coji de luna.

sa nu spui nimanui, dar sub perna vei gasi un colier usor, sculptat din cascavalul sarat al bucatilor desfacute din lumina de noapte. dormeai cand am deschis fereastra si m-am catarat pe stele pana sus, sus de tot, ca sa infaptuiesc nelegiuirea.

acum te miri, insa diseara vei descoperi darul si ma vei iubi. ai sa-mi spui, insa, ca nu poti primi farama de astru si imi vei cere sa urcam cerurile din nou, ca sa refacem impreuna lumina. ma vei mustra, chiar – ce nevoie sa ai tu de luna de pe cer cand lunaticul tau drag e aici, real, pe pamant?

ai dreptate. lumina noastra e singurul aur pe care ti l-as pune pe inelarul mainii stangi.

mare nostrum

caleidoscopul e plin cu nisip si vise. cand privesti prin lentila, se vede marea si peretele gri, neted, rasarind din apa sarata. albastrul e mai mult decat o culoare, o stare, un impuls electric traversand sinapse.

albastrul e viu, valurile se joaca in parul tau iar zilele se scurg, murind si devenind, totodata, din ce in ce mai vii.

cu naivitatea copilului, curajul adolescentului si rabdarea barbatului, construiesc un castel de nisip ce stiu ca nu se va surpa niciodata.

refill

cateodata, rezervorul se goleste. cateodata, simti nevoie sa gusti din nou ierburi uitate in cuferele trecutului. zilele trec, imbatranesti dar nu inceteaza sa-ti pese.

ultimul meu festival a fost acum doi ani. vineri dimineata, ma voi intoarce in Galati mai batran, nu in mod necesar mai intelept, insa la fel de pofticios dupa sunete. ne vedem acolo.

drumuri

cateodata, sunetele isi schimba forma. cateodata, drumurile capata alt inteles. cateodata uitam ca sa descoperim iarasi, altfel.

un pas. in fata lui, inca unul. traiesc asa cum simt, asa cum vreau, asa cum ma poarta aripile.

stefan tivodar – drumuri

ultimul castel

pisici de ciocolata danseaza rumba pe gramada de busteni din curtea castelului alb-negru. ceva mai incolo, la o dimensiune distanta, castelul sepia e invadat de angoasa, neliniste si iedera rece. lumile fara culoare se frang de fiecare data cand inginerul lor doarme. nu exista zbor fara umbra, insa ne-am obisnuit sa privim in jos in loc sa privim inainte.

straturi peste straturi, lumile se invelesc una cu alta, ingropandu-se tot mai adanc spre uitare. nu e nevoie decat sa vezi care iti este acum casa, unde iti odihnesti trupul obosit si unde dai drumul sa pasca turmelor de fluturi. zugravit in culorile pe care le asteptai, le sperai, le tanjeai, ultimul castel isi deschide portile in fiecare zi. <acasa> e o piele de care nu va trebui sa te lepezi niciodata.

in vizita

proiectul Tivodar (asa cum ne-a numit  bunul si blandul nostru prieten Johnnie) pleaca din nou la drum. de data asta nu trece mari si tari, ci aterizeaza doar cativa kilometri mai incoace, in cetatea Targovistei. va asteptam pe toti cu drag!

afis-tgv-var-31

sfarsitul secetei

cand mi-e sete si visez la racoarea trupului tau peste buze, desfac inca un plic cu roua din cele primite atunci, in dimineata cand lumina m-a facut sa vad intaia oara. hartia paraie incet, deschizandu-se si deja simt viata curgand iarasi in spatele pleoapelor. inca o zi, inca o lumina.

uimitor, dar adevarat: in vremurile astea, o picatura e destul sa-mi astampere setea. erau vremuri in care izvoarele secau fara a-mi face pe plac. astazi, e de ajuns sa ma las sarutat de o boaba de roua pentru a inverzi, intocmai asa cum am avut nevoie pana acum, de atatea secole.

portret din ploaie

numele tau este iedera verde si umbroasa
trupul tau e pahar in care ma scurg
gustul tau e singurul care imi astampara setea si-apoi ma face sa mai vreau o sorbire

ma primb prin ploaie si-ti simt mirosul. degetele tale ma ating cu fiecare picatura. nu e furtuna – doar facem dragoste fara teama, in vazul intregii lumi.

dezimblanzirea

privindu-te in oglindirea apei, iti vezi imaginea diluata intre pietrele rotunjite de vreme si mangaierea clipei ce nu va mai fi la fel niciodata. imi trag respiratia, pandindu-te de la adapostul trupului flamand.

vremurile curg, ascunse sub patura incolora a firului de lacrimi pornit dinspre munte catre coapsa ta ce patrunde apa.

aerul rece miroase a verde. inima isi primeste, vesela, lectia de dezimblanzire.

autoportret. tu.

mi-e frica doar de ceea ce nu pot intelege, dar vreau sa inteleg totul.

sunt o bucata de carne nascuta dintr-o alta bucata de carne, un suflet rupt din alte suflete care s-au iubit candva. sunt o flacara, sunt vant, sunt padure, sunt munte si prapastie, sunt floare si zid, sunt lacrima si zambet, sunt marea sarata lina sau prada furtunii.

cu ochii am vazut, cu mainile am atins, cu inima am simtit. n-am uitat niciodata sa fiu viu si nici n-as putea sa o fac. am limitele oricarui om, libertati de care profit si alegeri pe care nu le fac stiind exact de ce. mi-e frica de multe, dar nu mi-e frica sa o spun clar si calm, cald si ferm: sunt aici, sunt parte din tine, sunt tu asa cum nu te-ai descoperit niciodata.

pana acum.

viziunea vizuinei

printre nori de sticla vad cerul verde intinzandu-si bratele deasupra mea. lumea se vede ciudat cand stai intins pe nisipul din stele si-ti ploua cu mirari peste cordul larg deschis.

la ce bun sa ma tem de goliciune ori de pulsul viu al orelor strabatandu-mi coaja? nu mi-e teama nici de cei care spun ca iarba e verde si cerul albastru. nu stiti nimic. iarba impleteste ata cu care mi-am legat cele patru zari ale vizuinei, rasturnand-o catre sine insasi. vantul poarta zmeul tot mai sus, pana acolo unde vezi desenul perfect conturat. cerul e alb – harta pe care am descifrat-o abia intr-o noapte de aprilie, cuprins de friguri, mirari si dragoste.

iar peste toate astea tu esti aici, picurand in mine fiecare din culorile pe care le aveam fara sa stiu. printre nori de sticla vad cerul verde intinzandu-si bratele deasupra mea. miroase a levantica uscata si a trupul tau gol, hranindu-se din mine.

dragoste. buchetul de lumina.

spirale aurii si asurzitoare se prabusesc spre interior, taind pana la sange aerul fierbinte. nu mai exista coordonate de spatiu sau timp – lumea s-a frant. ai putea crede ca absenta oricaror legi ale fizicii face rau dragostei noastre – ei bine, crezi gresit: in lumea asta, e normal sa ne putem tine unul pe celalat in palma in acelasi timp.

cateva raze de lumina se aduna intr-un snop colorat si viu, mirosind a libertate. primeste-l: e cel mai frumos buchet de flori pe care ti-l pot oferi in dar. niciodata nu m-am indoit:  intre cei patru pereti ai inimii, suntem amandoi acasa.

dragoste. nasterea

era placut, ca intr-una din primaverile copilariei. cerul era imbracat in nori si undeva, departe, scanteile se luau la intrecere spre pamant. un paianjen nevazut a intins cateva fire intre doi nuci si te-am zarit asezata, lenes, la umbra.

mi-aduc aminte si acum cu cata foame m-am napustit asupra ta. fara masura, m-am infruptat din buzele tale intredeschise. ca la un semn, perdeaua ploii ne-a acoperit, aparandu-ne de ochii trecatorilor. zambeai din toata carnea. m-ai prabusit pe covorul moale si mi-ai daruit boaba cea de roua, strapunsa de un fir de iarba.

am tras pamantul peste noi si ne-am iubit mult, mult de tot, pana cand a rasarit din noi o bucata de lut. Dumnezeu a frant-o in doua si a facut dintr-o bucata un barbat si din cealalta o femeie.

leac

te vad in alb si negru, dezbracata si obosita, abandonandu-te ritmului in care plamanii se umplu si se golesc. tampla ti se zbate a gand zvarcolindu-se, salbatic.

te vad monocrom, cu lumina alba asezata tandru deasupra unghiului drept alcatuit de bratul tau, acoperindu-ti ochii.

te ating: pulsul e un cal salbatic, aruncandu-si gatlejul inainte spre a forta linia de sosire, iar secundarul inca masoara.

nu mi-e teama de grayscale. te voi imbratisa cu atingerea vantului de seara la margine de mare. ma voi imprastia in fiece fir de nisip pe care-l calci. ma vei gasi in scoica pe care o ascunzi in san, ma vei imbratisa strans, aruncandu-te in valuri. iti voi fi dimineata iar tu imi vei fi inserare, pentru ca toate culorile sunt in rasarit si apus, pentru ca doar marea si soarele fac dragoste mai frumos decat noi doi. apa sarata vindeca ranile.

dragoste IV

o sfera. doua trupuri invelindu-se, dezgolindu-se, hranindu-se, infometandu-se. o sfera. sanul tau invelit de palma si buzele mele.

o clipa. degetele tale, batand aerul in timp ce mana cade catre covor. o clipa. spatele tau intins ca vana unui arc, asteptand sa trimita sageata.

cand ti se desprind aripile, esti atat de frumoasa incat ma pandeste pericolul de a ramane mut de uimire, contempland.

piei de secunda

peste mine se aseaza tot felul de secunde, ca niste piei de sarpe care, in loc sa se dezlipeasca, se strang tot mai mult de trup.

unele sunt calde si moi, cu miros de scortisoara si ceai cu rom intr-o dugheana friguroasa, pe lac. in fata mea, aschii de plastic danseaza prizoniere intr-un glob de sticla agitat scurt, energic, neputincios…

…altele aduc a tablou de familie, cu ciorba de loboda si zambete largi, comfortabile, in jurul unei mese de bucatarie.

altele miros a noapte de primavara, a asternut proaspat schimbat, a cafea tare si amara, cu o picatura de lapte

toate se aseaza firesc, peste pielea mea flamanda de tine.

Sisif salvat

sa scriem impreuna istoria unor ziduri.

ne-am cumparat caramizile de la altii, platind pentru ele pret greu. plecand de fiecare data, taraiam dupa noi cate un saculet greu si incomod pe care am hotarat sa-l punem la pastrare, langa celelalte. cu timpul, in debara s-au tot adunat saci plini pana-n varf. la ce bun? – aceasta-i intrebarea.

…………………………………………………………..

aceasta era intrebarea. acum nu mai e timp de prea multe intrebari. una peste alta, caramizile si-au gasit o noua viata in peretii pe care ii construim, febril si cateodata nepriceput. e clar ca niciunul dintre noi nu-i zidar de meserie – zidurile pe care le ridicam acum n-au nevoie, insa, de prea multe sfaturi dn partea unui arhitect.

e tare interesant sa observi de la distanta fenomenul. pe doua maluri ale Sperantei, zidurile se inalta tot mai drept, tot mai sigur. pana nu demult, le ridicai ca sa te aperi. intre timp, zidul a dobandit o intrebuintare noua si creste in continuare, lunecand in arc spre apa. de cealalta parte a valurilor caramizile cad, sigure, la locul lor, inchipuind celalat capat al unui drum la care fiecare dintre noi, Sisif astazi salvat, visa odata.

copaci batrani

suntem copaci, iar anii vietii ce-o traim ni se astern pe coapse, in cercuri concentrice din ce in ce mai stranse. batranetea ne ajunge la os si ne doare secat, ca o foame careia n-ai cum sa-i pui capat. coloana nu cedeaza sub apasarea anilor, ci se contracta, sub socul durerii: de aceea ne si aplecam, neputinciosi, cand ne ninge in par.

anii sunt cercuri. clipe, vise, visuri – toate pot fi calculate exact folosind functia tangenta. cand pierzi masura, un alt cerc (pe care se rotesc, disciplinate, ace de diverse dimensiuni) iti aminteste in care dintre dimensiuni te afli. e bine ca esti aici, am nevoie sa fii aici.  cateodata ma simt ca o umbra fara de copac.

orele sunt discuri de pickup pe care timpul isi aseaza gheara, iar muzica suntem noi, copaci din care un Cineva iscusit a inchipuit o chitara. cand acordajul cade, cand cercul se strange,  esti acolo – parte din trunchiul meu. doi copaci batrani, inflorind… impreuna.

culori de ploaie

simt curentul de aer atingandu-mi fin tamplele.

geamul se transforma in ploaie. mi-am rotit scaunul dinspre birou si ma uit atent, fara tinta, la broboanele incolore ce mangaie suprafata transparenta. afara e frig, nitel vant si ceata, cum ii sta bine unei zile in care te intorci acasa. as pierde timpul in mine, lenevind pe acorduri de jazz si curba sanului tau pulsand. vreau culorile tale.

aud picaturile lovind fereastra inchisa. cu totii inchidem ferestrele cand ploua insa, daca stau sa ma gandesc bine, geamul meu e inca deschis. ma intreb ce se petrece cu toata apa care intra. unde se duc toate, atunci cad se duc?

mi te ascunzi, jucausa, in palma. de acolo pana pe piept, in piept… e doar un pas. simt curentul de aer atingandu-mi fin tamplele.

e de la prima pagina impinsa delicat, dar hotarat, de la dreapta spre stanga.

viu

imi creste iarba din maini, din picioare. ma cucereste verdele ce zboara neindurator catre cer. astazi, intins pe pamant, am privit albastrul cum n-o mai facusem de mult decat in cantec si am inteles in ce fel trebuie sa fiu aici, acum, pentru a privi minunea nasterii mele.

mi-ai daruit timpul pe care intr-o vreme il pierdusem. il cautam in dansul acelor de ceasornic sau in curgerea umbrelor pe peretele inalt din fata mea – mi-ai povestit, aratandu-mi-te, despre o altfel de lume, pe care o intuiam dar pe care n-o atinsesem niciodata. imi privesc acum reflexia cu ochi curiosi, plini de teama, dar hotarati.

acum sunt viu ca un copac, ca o piatra, ca un fir de cer. acum sunt viu, ca tot ce fusesem fara sa inteleg. imi creste iarba din maini, din picioare. ma cucereste verdele ce zboara neindurator catre cer. astazi, intins pe pamant, am privit albastrul cum n-o mai facusem de mult decat in cantec si am inteles ca trebuie sa te primesc aici, la rascrucea intre copilul ce sunt si barbatul ce devin.

say cheese!

intunericul e doar o plapuma cuminte, acoperind visele noastre pentru cei carora alegem sa nu le dezvaluim. in spatele ei, construim impreuna ritmul in fiecare secunda, infiorati de miracol.

trebuia sa-mi faci din nou cunostinta cu mine… ai facut-o fara sa stii. nu puteam sa nu apas declansatorul la randul meu, pentru ca tu sa te cunosti, sa te indragesti, sa ma vezi/vrei aproape… zambiti, va rog!

imbatranire

“Mi-am imbatranit timpul,
Mi-am imbatranit verile,
Chiar si lacrimile mi le-am imbatranit
Alegandu-te prin venele mele.

Mi-am intunecat urma pasului
Mi-am intunecat zambetul
Chiar si respirarile mi le-am intunecat
Asteptandu-mi-te inapoi. stiind c-ai sa vii.

Mi-am zdrobit trupul
Mi-am zdrobit mintea
Chiar si sufletul mi l-am zdrobit
Asteptandu-te sa mi-l reconstruiesti.

Copiii se jucau printre schijele ramase dupa razboi,
In jurul meu, indragostitii toti faceau dragoste ca intaia oara,
Iar eu…
…iar eu..

Mi-amintesc si acum cum ceva imi golea sufletul.
La un moment dat am inceput sa fug…si fugeam
Si de cate ori ma impiedicam
Un alt motiv de a fi fericit ramanea in urma.

Intr-un tarziu m-am oprit la radacina unui copac
Si mi-am ingropat ochii adanc.
Si am inceput iarasi sa-mi imbatranesc timpul, verile, urma pasului, zambetul, trupul mintea.
Asteptandu-te iarasi si iarasi..”

………………

cuvinte vechi, nascute de mine acum o viata si reamintite de Tatiana. s-au schimbat multe de atunci dar sentimentul ramane. colac peste pupaza, am mai si imbatranit un an prin voia timpului… mergem mai departe. cateodata, e bine sa-ti amintesti.

the king of bongo-bong

un rege fara regat e mereu fericit: supusii sai sunt linistiti si obedienti, remarcandu-se mai cu seama prin lipsa de materialitate.

regele fara regat nu e pandit de frica vreunei abdicari sau de cine stie ce revolutie mocnind. regele fara regat isi aseaza coroana pe oricare parte a capului fara sa-si faca griji pentru imagine.

regele fara regat isi gateste singur fazanul impanat, il gusta spre a se convinge ca nu va fi otravit, apoi se infrupta fara retinere, fara maniere si fara pofta de mancare – un rege trebuie sa se comporte conform fisei postului.


stefan tivodar, M.I.S.H.U & teddy – bongo bong/scrum/peste rabdari

taciune

atarn intre somn si veghe, schitat in linii subtiri de carbune pe cearsaful alb, apretat.

respir atent, temandu-ma sa nu ma risipesc intre cutele mirosind a curat abia nascute, inca fierbinti. imi simt pulsul gonind fara capastru, taciune inca arzand.

iti voi aminti gustul meu, din celalalt capat al tigarii aprinse. zorii nu vin inca – nici nu-i voi primi. e prea multa lumina deja.

primavara de martie

afisandu-ma indiferent, iti parcurg conturul buzelor cu privirea.

iti cunosc din capruiul tremurand fiece zbatere al muschiului coapsei. din spatele urechii iti voi culege bataia de inima si-am s-o asez in fata ta, curata si calda, ca atunci cand ti-ai simtit pieptul viu pentru intaia oara.

ma arunc in trupul tau verde cu furie si foame. am sa-ti smulg radacina din ghiveciul acesta in care te simti atat de comfortabil si am sa te asez in pamantul padurii din care vin. in mine miroase a iarna cu brad si zapada alba care poate ascunde orice pana in primavara.

primavara e a ta, o vei gasi in tine fara sa-ti spun unde sa cauti, fara sa-ti spun cum te numesti sau cine vei deveni.

o zi ca oricare alta

ascult la lumina zorilor crapandu-se dintr-o fereastra de tren povestea unui tunel, a unei lumi.

era un timp cand nu ma simteam in trupul meu acasa. era o vreme cand nu puteam pasi, articula – a fost o vreme in care priveam si ma priveam uimit. toate erau basm, toate erau reale fiindca invatam a le pipai, gusta, simti.

au trecut ani si viata s-a schimbat. inca un 23 martie. o zi ca oricare alta – vreasc pe focul anilor ce ma gonesc spre inca o plecare.